Francofonie şi francofilie – între instrument de comunicare şi mod de viaţă

 

O conferinţă strategică dedicată Francofoniei pune în discuţie viitorul acesteia într-o relaţie directă cu capacitatea de a răspunde celor mai importante provocări cu care lumea globalizată se confruntă la începutul secolului XXI.      Tematica selectată sugerează ca esenţiale păstrarea diversităţii culturale în procesul de mondializare, găsirea unui model de dezvoltare durabilă şi creearea unor instrumente de prevenire a conflictelor. Suntem convocaţi să răspundem dacă şi cum poate francofonia deveni un vector de influenţă şi un instrument de solidarizare într-o lume tot mai divizată şi mai confuză.

            Nici problemele evocate, nici dorinţa de a le rezolva nu reprezintă o noutate  şi părerea mea este că Francofonia va putea juca un rol semnificativ atâta timp cât va demonstra capacitatea de a lansa idei noi şi a le transforma în acţiuni într-o manieră originală. Cea mai bună cale pentru această abordare este împărtăşirea şi chiar confruntarea unor experienţe diferite.

            Experienţa personală pe care vreau să v-o împărtăşesc este legată de activitatea mea în mediul academic, în mediul politic şi al administraţiei publice şi în organizaţiile nonguvernamentale din societatea civilă. În toate aceste trei domenii m-am asociat în momente diferite Francofoniei. Ca profesor şi rector al Universităţii Bucureşti am semnat la Paris şi Bucureşti în 1990-1992 înfiinţarea filierelor francofone universitare în România sub egida AUPELF-UREF; ca Preşedinte al României am participat la summit-urile O.I.F de la Hanoi (1997) şi Montcon (1999) unde am pledat pentru crearea unui pol francofon în fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de sud est. După 2001 în calitate de fondator şi preşedinte al Fundaţiilor Generaţia Europeană XXI şi Institutul pentru Cooperare Regională şi Prevenirea Conflictelor am derulat proiecte în colaborare cu O.I.F. inclusiv prin participarea la misiunile de informare la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din Senegal şi am participat la lucrările Înaltului Consiliu al Francofoniei.

Iată de ce mă voi referi numai la aspecte cu care m-am confruntat direct şi numai în acest sens trebuie văzută absenţa din intervenţia mea a unor subiecte poate mult mai importante pentru lumea francofonă.  

Primul comentariu plecând de la întrebarea: se poate organiza «diversitatea culturală» într-o ordine culturală mondială care prezintă riscul de marginalizare a unor culturi naţionale? Aş adăuga : cum ? şi de către cine ?

Francofonia, care a devenit după întâlnirea la nivel înalt de la Maurice din 1993, principalul motor al refuzului de a considera bunurile culturale ca simplă marfă şi a luat poziţie în mod repetat şi hotărât, în toate întâlnirile internaţionale, asupra conservării diversităţii culturale în lume este desigur un for potrivit pentru o astfel de dezbatere.  Dar cu condiţia ca să asigurăm o dezbatere deschisă care să ia în discuţie şi problemele delicate, evitând limbajul de lemn al regimurilor autoritare, dar şi noua sa variantă din democraţiile consolidate - « political corectness ».

Dacă vorbim de o « nouă ordine culturală mondială », atunci ne referim la înlocuirea unui sistem impus sau general acceptat cu un alt sistem impus sau general acceptat. Mi se pare potrivit să operăm o distincţie între sistemul internaţional şi sistemul global.  Actorii sistemului internaţional, lansat prima dată prin Pacea de la Westfalia,  sunt statele.  Organizaţiile internaţionale apărute după al II-lea Război Mondia ONU, UNESCO au ca actori tot statele suverane. Sistemul global sau mondializarea au adus pentru prima dată pe scenă noi actori, în afara statelor : companiile private transnaţionale, sistemul bancar, sistemul universitar autonom (vezi Convenţia de la Bolognia), mass media transnaţională ceea ce nu mi se pare a fi ceva rău.

Organizaţia Internaţională a Francofoniei este şi ea o organizaţie ale cărei subiecte sunt statele. Acest caracter îi oferă avantaje considerabile : posibilitatea utilizării administraţiei guvernamentale şi locale, fonduri bugetare, o bună reprezentare la ONU şi UNESCO dar şi dezavantaje : birocraţie, formalism, constrângeri diplomatic. Cred că o distincţie care să nu implice separare ci complementaritate între OIF şi o mişcare francofonă sprijinită pe societatea civilă ar putea aduce un dinamism nou francofoniei.

Cu ocazia sommet-ului OIF de la Bucureşti din 2007 s-au organizat pentru prima dată în România dar şi în alte ţări din Africa, Asia şi America un ansamblu de manifstări sub egida Etats Généraux de la  Francophonie la care au participat în special profesori de franceză, studenţi, elevi dar şi intelectuali cu profile diferite, oameni din lumea afacerilor şi din mass media. Am participat la mai multe dezbateri organizate des Etats Généraux şi vă pot spune că au fost mult mai interesante, mai adevărate şi mai vii decât sommet-urile la care am luat parte. Când spun asta mă refer şi la nivelul intervenţiilor mele oficiale la multe conferinţe internaţionale care de multe ori sunt doar o simplă succesiune de discursuri corecte politic.

Într-un moment în care se vorbeşte de multe ori demagogic de democratizarea organizaţiilor internaţionale, o structură de tipul Etats Généraux ar putea reprezenta ceea ce în cadrul unui stat sunt ONGurile societăţii civile.

Dacă vorbim acum de mondializare cred că ar fi bine venită o definire mai nuanţată deoarece aceasta a fost prea des tratată în alb şi negru de partizanii şi adversarii ei sau de presupuşii câştigători sau perdanţi. În primul rând ar trebui să definim  dimensiunea culturală şi intelectuală a fenomenului.

Tema globalizării mi-a marcat întreaga biografie de cercetător. Mi-am început activitatea ştiinţifică în momentul când domeniul ales de mine – geologia, suferea impactul teoriei tectonicii globale: o teorie care restructura din temelii teritoriul, până atunci divizat, al  ştiinţelor pământului, pe care şi-l disputau în mod tradiţional pe de o parte specialişti în sedimente, pe de altă parte  - cei în magmă, în timp ce alţii studiau separat geneza munţilor.  Începând din anii ’60, teoria tectonici globale a făcut  să dispară diviziunile artificiale din câmpul cunoaşterii geologice şi le-a înlocuit cu o viziune integrată, unde fiecare fenomen genera un altul şi toate erau legate între ele.

Lecţia pe are am învăţat-o din această experienţă proprie este că globalizarea  a existat sub diverse forme ca fenomen la scară planetară, dar a fost nevoie de o teorie nouă ca să fie recunoscută ca atare. Numai pornind de la o viziune globală ne putem îndrepta spre o identificare a problemelor globale; şi numai această identificare susţinută de o teorie a ansamblului deschide calea spre soluţii corespunzătoare problemelor globale cu care se confruntă întreaga umanitate.

Pornind de la această experienţă, consider că se poate afirma astăzi că opoziţia, adică contradicţia ireductibilă, pe care o invocăm atât de des, între globalizare pe de o parte şi cultură pe de alta – aceasta din urmă fiind definită ca identitatea specifică şi indivizibilă a fiecărui popor, a fiecărei limbi, a fiecărei regiuni, este o opoziţie în bună parte falsă. Desigur, dacă vrem să spunem că globalizarea în domeniul cultural şi intelectual reprezintă numai reducerea la cel mai mic numitor comun al culturii de consum, acastă opoziţie poate semăna cu o primă  abordare pertinentă. De fapt, este vorba despre opoziţia între cultura de consum şi cultura pe care, prin contrast, aş numi-o cultura de îmbogăţire. Aceasta din urmă este reprezentată prin valori durabile care, departe de a se epuiza în momentul producerii lor, traversează timpul şi spaţiul, şi intră în patrimoniul comun  pe care l-a creat umanitatea de milenii. Această contradicţie dintre cultura de consum şi cultura de imbogăţire  o trăim în fiecare zi, fiecare din noi în  propriul său mediu local, regional sau naţional şi nu mi se pare corect să o  extrapolăm doar la scară planetară.

            Prin urmare globalizarea nu este numai un inamic al culturii, ci chiar din contră poatedeveni un aliat – cu condiţia de a elabora o viziune asupra culturii adevărate şi , de a identifica mijloacele prin care putem să o promovăm. . Întotdeauna va exista o piaţă culturală de consum, iar mijloacele audio-vizuale moderne nu fac altceva decât să-i lărgească şi să-i dezvolte viitorul. În acest nou context, părerea mea este că adevăratul subiect este « cultura globală de îmbogăţire » şi interesul generaţiilor succesive de tineri pentru valorile culturale durabile. Organizaţia Internaţională a Francofoniei poate fi un instrument de promovare a culturii de îmbogăţire, un instrument, prin cele două componente ale sale – Etats Généraux de la Francophonie, care deschid şi susţin această dezbatere, în ansamblul societaţilor având în comun limba franceză şi OIF, ca instanţă de decizie şi de cooperare la nivelul  întrunirilor la vârf, care poate reformula concluziile acestor dezbateri la nivelul proiectelor politice, asigurându-le succesul. Putem obţine astfel o concentrare a eforturilor pentru promovarea  viziunii, conceptelor şi proiectelor, unei culturi francofone.

            Dacă dorim un viitor francofoniei atunci trebuie să o privim ca un proiect adaptat lumii viitoare adică societăţii cunoaşterii şi nu ca un proiect pentru societatea industrială sau chiar pentru cea a informaţiei.

Recent am fost la un supermarket Carrefour. Pe crolul televizoarelor cu reclame de lângă casele de marcat rula o ştire de ultimă oră: ”cea mai bătrână fiinţă de pe pământ o broască ţestoasă din Galapagos a murit în vârstă de 250 ani”. În geologie, meseria mea, 250 de ani cu greu pot fi reprezentaţi pe scara timpului, dar pentru fiinţele umane o astfel de durată reprezintă  insa mult - dar ce ?

            Cred că un răspuns corect ar fi: o succesiune de schimbări a starilor  încremenite într-un proiect depăşit. Când ţestoasa din Galapagos se năştea, Franţa trăia sub monarhia absolută a lui Ludovic al 15 lea “le Bien-aimé”, iar la Iaşi domnea ca principe al Moldovei Constantin Racoviţă. În ambele situaţii interesul pentru ţestoasele din Galapagos era nul. Când ţestoasa din Galapagos şi-a sfârşit viaţa societatea informaţională şi-a făcut simţită prezenţa prin transmiterea ştirii în timp real pe tot globul iar tehnologia de vârf şi cercetarea ştiinţifică, care ne-au putut împreună spune şi luna în care bătrâna ţestoasă s-a născut, ne-au amintit că suntem deja în era cunoaşterii.

Dacă vorbim de societatea cunoaşterii, putem considera societăţile egipteană, greacă, indiană, chineză, apoi arabă şi incaşă cu excepţionalele lor realizări ştiinţifice şi culturale Societăţi ale Cunoaşterii ? Nu, pentru că atunci când vorbim de societe a cunoaşterii, ne referim la lărgirea spaţiului public al cunoaşterii care s-a realizat deja prin societatea informaţiei. Aceasta nu înseamnă însă dispariţia fracturilor cognitive, ci doar şanse noi pentru actori noi. La  intersecţia domeniilor ştiinţei, economiei şi politicii, cercetarea şi inovarea favorizează o dezvoltare durabilă şi puternică, deschisă atât Nordului cât şi Sudului. Ştiinţa şi tehnologia pot contribui cu ajutorul internetului la construirea unei societăţi a cunoaşterii, care să se bazeze pe includerea şi participarea unui public tot mai numeros.

Pe de altă parte, diferenţele de dotare şi tehnologie nu sunt coextensive decalajelor de dotare umană. Situaţia ţărilor din Estul Europei a demonstrat că  în ciuda întârzierii locale prin care au trecut în ultima jumătate de secol,  şi-au conservat totuşi reţelele de formare care au permis supravieţuirea unui potenţial intelectual şi cultural fără legătură cu resursele materiale grav atinse de o politică aberantă, fapt care le oferă şansa unei dezvoltări rapide.

            O ultimă întrebare: poate un nou pol al francofoniei în Europa centrală şi orientală să joace un rol important de solidarizare într-o zonă care a fost marcată de-a lungul mileniilor de conflicte regionale majore? Mai întâi trebuie precizat că în comparaţie cu regiunile francofone din Africa, Canada sau vestul Europei aici vorbim mai degrabă de un pol francofil daca ne referim la proporţia vorbitorilor de limbă franceză. Pe de altă parte francofilia dincolo de influenţele din epoca luminilor este asociată cu proiectul politic al Uniunii Europene la elaborarea şi dezvoltarea căruia Franţa a avut un rol covârşitor. Şi nu putem nega şi interesul tineretului din aceste ţări pentru piaţa muncii din UE. Dar pentru a înţelege corect perspectivele unui aşa de ambiţios proiect trebuie să ne confruntăm cu un obiectiv esenţial: emergenţa unei identităţi europene comune, fondată pe valori împărtăşite care să transcendă viziunile naţionale. Care sunt aceste valori? Şi ce înseamnă a transcende limitele tradiţionale ale identităţilor naţionale către o nouă identitate împărtăşită Răspunsul la aceste întrebări se află chiar în inima proiectelor europene, dar şi a angoaselor europene, iar dacă încetăm să ne imaginăm proiecte fără să luăm în seamă angoasele care le suscită, inevitabile poate într-o construcţie politică avem puţine şanse să dezvoltăm o solidaritate reală.

            Dacă sunt atât de interesat de această dezbatere aceasta se datorează făr urmă de îndoială, pentru că mi-am asumat, pe rând, în calitate de profesor, de intelectual şi de om de stat, greutatea acestor interogaţii. Dar şi pentru că ideile mele  se regăsesc în cele ale iniţiatorilor întâlnirii noastre. Cred în viitorul francofoniei pentru că provin dintr-o istorie şi şi o cultură francofilă care a fost o alegere a libertaţii şi modernităţii, aşa cum este şi în ziua de azi: alegerea de a comunica cu idei nobile, alegerea actelor care dau formă speranţelor de a face parte dintr-o comunitate de valori împărtăşite, dar şi alegerea libertăţii de a alege. 

Cred în viitorul francofoniei şi fracofiliei pentru că am încredere în capacitatea tinerilor de a facilita dialogul şi de a încuraja sinergia tinerilor constructori ai lumii de mâine.

Generaţia mea francofilă are obiceiul să se raporteze la valorile gândirii politice franceze, invocând democraţia, libertatea, egalitatea cetăţeanului, ajungând să folosească aceste cuvinte fără a se gândi la substanţa lor. Ce înseamnă, în epoca comunicării globale, să construim o  democraţie participativă? Să ne îndreptăm către o practică a consultărilor populare frecvente, să introducem în mecanismele instituţionale curente referendumul electronic?

Fără îndoială, ar trebui să ne perfecţionăm metodele informatice;  dar care sunt metodele mentale care ne sunt azi familiare? Numeroşi cetăţeni, adesea cei mai tineri, se îndoiesc de viitorul lor, de modul în care lumea evoluează. Dificultatea de a concilia aspiraţiile, adesea chiar prejudecăţi şi ideile preconcepute, ca să-l parafrazăm pe Flaubert, cu un proiect al solidarităţii francofone, este reală. Un astfel de proiect trebuie să fie cu adevărat edificat cu  mijloace intelectuale şi practice solide: pentru că adesea, dincolo de ideile preconcepute, se află întrebări şi probleme adevărate, care aşteaptă răspunsuri adevărate de la decidenţii prezenţi şi viitori.

Si dacă ne pregătim pentru viitor ce facem cu istoria? Rolul istoriei în construcţia unui specific cultural francofon ar fi acela de a examina trăsăturile comune ale diverselor culturi naţionale, de a sugera evenimente comune, de a propune celebrări, sărbători şi locuri comune de rememorare. De două secole, piatra de temelie a istoriei a fost legată mai ales de construcţia identităţilor naţionale, şi nu este deloc uşor să le faci să se integreze ca parte integrantă într-o istorie comună francofonă.. Cu atât mai  mult cu cât, chiar dacă ne descurcăm, riscăm să alunecăm către eurocentrism, denunţat adesea, ca prejudecată şi chiar ca instrument de opresiune colonială. Acolo francofonia riscă să  fie sfârtecată ântre ideea europeană şi identitatea francoafricană sau asiatică.  Cred că francofonia nu trebuie să devină o tribună a frustrărilor individuale şi colective ci a construcţiei solidare.

Între francofonie şi francofilie nu există o contradicţie. A comunica mai bine înseamnă a înţelege mai bine şi a ne respecta mai mult. Trebuie doar să găsim mijloacele de a transcede fără a sacrifica: să depăsim trecutul fără să-l uităm, să lărgim orizonzul lingvistic şi cultural care ne este familiar fără să ne uităm rădăcinile, să traversăm spaţiile geopolitice, de la Nord la Sud, de la Est la Vest, fără să ne pierdem nici interesele, nici mândria legitimă.. În această lume larga francofonia şi francofilia ca instrument de comunicare şi mod de viaţă se pot sprijini reciproc. Este momentul ca o nouă generaţie să aprofundeze şi amplifice valorile pe care mişcarea francofonă şi le-a asumat, pe măsura noilor aspiraţii. Aceasta nouă generaţie poate să clădească un nou destin, nu numai pentru popoarele noastre ci şi pentru lumea întreagă.