Discurs la Conferinţa Asociaţiei medicilor şi farmaciştilor din PNŢCD, Bucureşti, 25 februarie 2000 

 

Medicina si politica au puncte comune

Suntem aici pentru a discuta impreuna ca oameni pe care ii intereseaza ce se petrece in jurul lor. Nu discursurile sunt lucrul cel mai important, mai important este sa ne regasim ca oameni care am crezut in ceva, care am luptat pentru ceva, care am avut dezamagiri, nerealizari personale sau colective, dar care, la un moment dat, ajungem sa intelegem ca totusi nu suntem un „popor vegetal” si suntem capabili sa ne construim o strategie pentru propria noastra viata, o strategie pentru tara si poporul nostru.

Este interesant de vazut modul in care viitorul, si chiar prezentul se construiesc ca o amintire despre trecut. Am participat recent la aniversarea a zece ani de activitate a mai multor institutii post-decembriste ale statului roman. Acum, dupa un deceniu, putem sa ne dam seama mai bine cum s-au format aceste structuri, cum au evoluat, cum au influentat ele viata noastra si ce s-a intamplat cu noi in acest timp. Si cred ca, inainte de a spune vorbe mari, trebuie sa ne recuperam putin prospetimea gandurilor de inceput. Cred ca, un discurs mobilizator este superfluu. Medicina si politica au puncte comune, pentru ca amandoua se straduiesc sa caute remediile unor stari de rau si sa mentina echilibre. Toti doctorii fac acest lucru, din pacate, mai putini politicienii. De aceea, doctorii, care se ingrijesc de corpul oamenilor, iar unii dintre ei de mintea lor, pot sa se ingrijeasca si de sufletul si viitorul lor.

In 1997, la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, un deputat occidental m-a intrebat cum cred eu ca va evolua Romania in terapia de soc a reformei. Oarecum surprins de aceasta intrebare, am facut apel la o comparatie cu medicina. Am spus: „Romania se afla ca un bolnav in stare grava, aproape de coma si are nevoie urgent de o operatie. Din pacate, nu avem timp sa-l pregatim pentru operatie, nici sa-l intarim cu vitamine ca sa faca fata interventiei. Este oportunitatea dumneavoastra – am spus – sa ne asigurati cel putin sangele pentru o transfuzie, pe masa de operatie, astfel ca o operatie bine executata sa nu devina o autopsie”. Lucrurile au evoluat cum au evoluat, ce-am  mai putut face a fost sa-i dam bolnavului anestezice cu ajutorul Bancii Mondiale, pentru ca sa suporte operatia. Daca suntem onesti si facem acum un examen al pacientului, putem constata ca operatia a avut loc cu succes. Partea infectata a fost extirpata si cea bolnava tratata. Pacientul este, intr-adevar, foarte slabit. Este slabit fizic, este slabit si moral si trebuie sa-l ajutam sa se intremeze pentru ca sa se poata reintegra societatii europene.

 

Exista o cultura a nemultumirii

In acest moment, dumneavoastra aveti un cuvant de spus, nu numai in calitatea dumneavoastra de medici, cat si de intelectuali cu o viziune  mentelor societatii. Un medic vine in contact cu toti, el nu isi selectioneaza pacientii. Toti oamenii, cand ajung la medic, devin pacienti. Indiferent daca sunt demnitari sau copii ai strazii, daca descind din masinile luxoase ale imbogatitilor tranzitiei sau sunt niste biete victime ale acesteia. Tot pacienti sunt. Ei intra in cabinetele dumneavoastra si poate sunt singurele locuri unde isi lasa afara si aroganta, si sfiala, toti devenind egali in fata bolii. De aceea, cred eu, cea mai buna radiografie a starii de spirit a societatii o poate face un medic; fie si numai atunci cand, pentru a putea castiga increderea bolnavului, trebuie sa stabileasca un contact uman cu el pentru a-i face o anamneza corecta.

Dumneavoastra aveti posibilitatea sa stiti, poate mai bine decat mine, care este adevarul despre societatea romaneasca astazi. Ce se intampla cu ea si cum poate ea sa scape dintr-o maladie grava, care s-a insinuat si care i-a cuprins pe toti, un virus pentru care se pare ca nu cunoastem leacul. Ma refer la generalizarea unei „culturi a nemultumirii”, care nu a venit intamplator, care a fost gandita, dirijata si infaptuita de anumite grupuri de interese. In orice societate, exista oameni nemultumiti iar tranzitia a lovit foarte multe persoane. Ceea ce este paradoxal in  Romania este ca nu sunt nemultumiti numai pensionarii aflati la limita supravietuirii. Dupa cum nimeni nu poate pretinde sa fie multumiti disponibilizatii sau somerii sau oamenii care au o situatie familiala foarte grea. Dar la noi sunt nemultumiti si profitorii, la noi sunt nemultumiti si hotii fiindca nu fura destul, sunt nemultumiti si imbogatitii fiindca nu s-au imbogatit destul.

Nemultumirea generalizata poate evolua intr-o scuza a neimplicarii, a inactiunii. Deznadejdea devine o masca afisand expresiile cunoscute, de la strambatura sceptica si aroganta arbitrilor de pe tuse  pana la deziluzia acaparanta, iremediabila, expusa si proclamata in toate ocaziile. Acest virus afecteaza o componenta fundamentala a societatii, fara de care nu se poate construi nimic solid: solidaritatea sociala, zidita in jurul unei solidaritati umane bazate pe incredere. Nu putem duce inainte o tara daca nu cream aceasta solidaritate. Istoria omenirii arata ca nu exista decat doua posibilitati de a crea o puternica solidaritate sociala: una este solidaritatea pentru ceva si a doua este solidaritatea impotriva a ceva.

 

Avem nevoie de o cultura a solidaritatii

Experienta ultimei jumatati de secol a demonstrat ca unica preocupare a celor care ne-au condus a fost sa creeze o solidaritate impotriva a ceva, folosind ura ca material de constructie a societatii comuniste. Ca sa nu vedem relele acelui timp, eram manati sa acuzam imperialismul extern si dusmanul de clasa intern. Teoria dusmanului inca ne marcheaza pe toti. Nu avem o cultura a solidaritatii ziditoare asa cum nu am avut o cultura a solidaritatii consecvente nici in trecutul nostru. Cu exceptia catorva sclipiri in 1848, in 1859, in 1918, romanii rareori s-au mai gandit sa se uneasca in jurul unui mare proiect. Mentalul colectiv pastreaza inca vie aceeasi alternativa intre a ne uni impotriva a ceva, impotriva dusmanului – dusmanul de departe, dusmanul din fata ta, dusmanul de langa tine – sau a ne uni pentru ceva, pentru un mare proiect national.

Acum suntem intr-o situatie noua: avem proiectul. Chiar il avem. Proiectul integrarii europene este un proiect complex si total, care implica tot ceea ce tine de destinul nostru ca natiune, siguranta nationala, unitate, democratie, libertate, respectarea drepturilor omului, a minoritatilor, a omului ca om, si, la capat, si prosperitatea. Nu mai este o himera de tipul proiectelor comuniste ale unei societati utopice. Este proiectul unui tip de  societate care functioneaza intr-o mare parte a Europei si pe care, datorita liberei circulatii, avem acum posibilitatea sa o cunoastem si sa spunem “iata, aici dorim sa ajungem”.

 

Nu mai putem da vina pe altii

Suntem intr-o situatie noua pentru istoria poporului roman care, de-a lungul vremurilor, a trait la marginea unor imperii, sub spectrul justificat al fricii fata de cei de afara, de cei care vroiau sa-i ia ceva, sa-i impuna ceva, sa-l destrame, sa-l foloseasca.

Acum lucrurile s-au schimbat. Este pentru prima data in istoria noastra cand nimeni nu mai vrea sa ne ia ceva. E ca si cum am vedea cu ochii nostri cum pestii urca in susul apei. Uniunea Europeana ne ofera o sansa istorica si ne pune o singura conditie: sa facem si noi ceva, pentru noi.

Frica ancestrala, care zacea undeva, in memoria colectiva, indiferent ca o constientizam sau nu, aceasta frica ca vom fi periclitati ca natie si ca indivizi nu mai are temei acum. Este marea noastra realizare. La sfarsit de secol si mileniu este prima data cand nimeni nu va putea – daca are o minima onestitate – sa mai dea vina pe altcineva pentru neimplinirile noastre. Nimeni nu mai poate da vina nici pe imperialistii americani, nici pe Uniunea Sovietica. Nici pe rusi, nici pe bulgari, nici pe unguri. Nici pe cercurile financiare internationale, nici pe conjuratiile suspecte, nici pe planurile perfide, nici pe scenariile malefice care ne-au imbolnavit atata amar de vreme. Este prima data cand pentru Romania scenariile viitorului pot fi pozitive si ne putem elibera de o veche obsesie: imaginea noastra in strainatate. Aceasta imagine negativa se poate transforma favorabil. Multi dintre cei care nu cunosc direct Romania si au vazut doar imaginile cu copii bolnavi, cu mizerie si gunoaie, care s-au difuzat la televiziune si in ziare, cand ajung in Bucuresti constata ca multe lucruri se prezinta totusi altfel decat li s-a aratat.

Aceasta nu inseamna ca noi am rezolvat problemele Romaniei. Avem inca multi oameni saraci, avem situatii sociale dificile, avem un sistem sanitar la o distanta enorma de ceea ce reprezinta sistemul sanitar european. Dar, acum, structurile politice, financiare si militare, care dirijeaza lumea de azi si proiecteaza lumea de maine, ne proiecteaza in aceasta lume de maine alaturi de ele. Nu mai suntem o zona gri abandonata tuturor riscurilor. Pana in 1999, in aprilie, la Washington si in decembrie, la Helsinki, exista riscul sa ramanem in zona gri. Am trecut de acest pericol si datorita  schimbarilor din mentalitatea noastra. A existat in 1999 un soc regional si intern, pe care am reusit sa-l abordam corect si sa-l depasim cu bine. Imprejurarile sunt independente de dorinta noastra. Dar oamenii adevarati, oamenii de caracter si natiunile puternice stiu sa foloseasca imprejurarile si sa le domine.

 

Revolutii in mentalitatea oamenilor

Am avut ocazia sa ne schimbam istoria, destinul secular si milenar. Cand in conflictul din Kosovo noi am optat pentru NATO, am intors o pagina din istoria Romaniei. Daca plonjam in istorie, din vremea lui Mircea cel Batran pana la primul si al doilea razboi mondial, observam lesne ca romanii, inainte sa ia o hotarare, de a opta, au asteptat mereu sa vada ce-o sa se intample in confruntarea dintre cei mari si puternici si au incercat sa fie si cu unii, si cu altii. Acum a fost prima data cand Romania a spus ca mergem de la inceput in aceasta directie si ne asumam si riscurile. Este o diferenta uriasa intre perceptiile si atitudinile din 1997 si cele din 2000. Cand am spus in 1997, la Bruxelles: ca „peste 65% dintre romani se pronunta pentru Uniunea Europeana si NATO”, foloseam cifrele din sondajele de opinie, insa cu spaima ca aceasta optiune se poate intoarce. Multi credeau atunci ca a intra in Uniunea Europeana este asa, ca o festivitate sau o ocazie pentru a li se da ceva. Astazi, majoritatea din sondajele de opinie, de peste 60% pentru integrarea in Uniunea Europeana si in NATO, reprezinta o optiune calificata. Este optiunea celor care au platit trei ani, din greu, toate costurile „operatiei”. Au suferit, au platit si  sunt constienti ca a fi membru intr-un organism international inseamna a-ti asuma si costurile.

Am vazut un sondaj de opinie mai vechi in care langa intrebarea: „Sunteti in favoarea integrarii in UE si NATO” se specifica: „Sunteti total de acord, partial de acord sau in total dezacord?” Cei mai multi erau partial de acord. Partial de acord seamana cu celebrul raspuns „nu prea am bilet” al contravenientului din tren. Pentru ca partial de acord inseamna: NATO sa ne asigure suveranitatea, sa ne apere daca ne ataca cineva, sa ne asigure integritatea, dar noi sa nu facem nimic, daca se poate, noi sa nu suparam pe nimeni, sa le zambim tuturor. Partial de acord cu integrarea in UE inseamna: este foarte bine sa primim niste bani, sa avem programe, dar noi sa nu restructuram nimic, sa mai vedem…

Aceste lucruri intre timp s-au schimbat. Si eu cred ca s-a produs o mutatie fundamentala. Revolutii nu sunt numai revoltele disperate si tragice, soldate cu morti si raniti. Revolutii sunt si schimbarile radicale din mentalitatea oamenilor. Or, eu cred ca acum s-a produs o revolutie in mentalitatea romanilor. Ea exista, ramane s-o constientizam. Si pentru aceasta avem nevoie de adevarati lideri de opinie. Pentru ca in societatea romaneasca continua sa vorbeasca cu aplomb smecherii, golanii, incultii, fostii membri ai politiei politice sau fostii activisti care ne terorizeaza astazi mai subtil dar la fel de temeinic cum ne terorizau inainte.

 

Teme false, polemici nefaste

In intalnirile pe care le-am avut cu intelectualii nu le-am cerut decat un singur lucru: iesiti in arena si restabiliti valorile reale si adevarate in societatea romaneasca. Faceti sa vorbeasca adevaratii lideri de opinie. Nu coruptii, nu santajistii, nu incompetentii care ne explica cum traim, ne explica ce trebuie sa facem si ne arata ca, acela care minte mai sfruntat, care insulta mai vulgar, care da din coate mai bine, acela reuseste.

Este chiar mai grav decat inainte. Personal ma simt mai terorizat astazi de securitatea lui Ceausescu decat eram pana in ’90. Eu, dupa ’1990,  am avut o sansa pentru ca nici nu am colaborat niciodata cu Securitatea, dar nici nu am fost urmarit de ea. Nu am suferit mai rau ca milioane de oameni si ma inclin in fata adevaratelor victime. Nu am fost o victima a Securitatii in regimul lui Ceausescu, probabil si pentru ca nu eram important pentru ei. Dar astazi, sub „regimul Constantinescu”, sunt o victima a Securitatii lui Ceausescu. Astazi as putea chiar spune ca, intr-un fel, ei m-au invins, pentru ca ei pot sa foloseasca libertatile democratice ca sa raspandeasca orice zvon, orice minciuna, orice calomnie. Pot sa o gandeasca, s-o spuna, s-o difuzeze si s-o faca credibila. Si totul se face cu complicitatea multora, inclusiv a omenilor nostri cei mai apropiati, care preiau cancanurile, preiau zvonurile, preiau temele fixate de vechea clasa a activistilor politici si de vechii securisti grupati la „Romania Mare” si in structurile de propaganda ale PDSR.

Ei ne-au dat temele pentru toate polemicile nefaste din ultimii ani.

 

Demonizarea algoritmului

Castigasem alegerile si reusiseram sa formam un guvern de coalitie in nici o saptamana si jumatate. Imediat s-a aruncat pe piata tema algoritmului, care a fost demonizat cu vehementa. De cine? De adversarii nostri. De cine apoi? Chiar de cei din randurile noastre. De prietenii nostri si chiar de noi insine. Nu am auzit pe unul singur sa-si puna intrebarea: „Domnilor, exista intr-o democratie o alta modalitate de a respecta votul popular, alta decat acest algoritm? Exista?”. Nu. Suntem atat de orbiti, incat nu putem vedea exemplul altor tari? Cine a condus Italia, de la Italia postfascista, distrusa de razboi si a facut-o Italia prospera si stabila de astazi, in care practic nici nu mai conteaza cine este la putere? Algoritmul! Ce fel de algoritm? Unul identic cu al nostru: Partidul Democrat Crestin, Partidul Republican, care este liberal, si doua partide social-democrate. Cum a functionat in Italia? Prost! Schimband guverne, zeci de guverne in 50 de ani, uneori mai mult de doua guverne pe an. Cum a functionat coalitia? Cu certuri. Unde s-au purtat certurile? La televizor. Sau la radio. Sau pe strada. Sau in sedinte. Dar, in timpul acesta, Italia a mers inainte. Pentru ca italienii s-au mentinut uniti impotriva venirii comunistilor la putere.

 

“Nu vorbiti de mostenire!”

Alta tema a fost: „Nu vorbiti de mostenire”. Toata lumea a preluat-o. Cu o umilinta de neimaginat, incepand cu PNT si PNL, toate partidele, toti ministrii, ne jenam sa vorbim de mostenire. Cum sa nu vorbim de mostenire? Exista in lumea aceasta, undeva, un caz in care preiei o societate si nu faci bilantul vechii societati pentru ca sa stii de unde ai plecat? Unde s-a mai intamplat, in ce tip de management economic, politic, financiar s-a dat curs acestei pretentii: „Nu vorbiti de mostenire!”?

N-am vorbit de mostenire, nici n-am vrut sa stim de mostenire. Si acum platim. Am preluat un haos, tara nu a aflat atunci, ci afla, daca afla, acum, dupa 4 ani. Incercam timid, aparandu-ne ca un boxer plapand inghesuit in coltul ringului sub pumnii adversarului: „Nu noi am falimentat Bancorex-ul. Nu noi am distrus tara”. Atunci, la inceput, trebuia sa venim si sa aratam ca tara se afla in crah, ca rezervele valutare erau epuizate, ca datoriile externe erau enorme si iresponsabil programate, ca se emisesera bani de hartie fara acoperire, ca deficitul consolidat era de trei ori mai mare decat cel comunicat populatiei, ceea ce insemna un dezastru economic si insemna o tara in faliment. Desigur ca, in mod justificat, pentru ca sa nu intre lumea in panica, a trebuit ca – un an, doi – anumite lucruri sa nu le facem publice atunci. Dar continuam si astazi, in mod absurd, sa nu vorbim de mostenirea preluata. Acum, cand cine ne da lectii noua? Cei care au distrus tara. Cei care au furat-o.

 

Minimalizarea luptei cu coruptia

Cand, in 1997, am inceput lupta impotriva marii crime organizate care ameninta sa  transforme Romania intr-un stat mafiot – pentru ca asta  am preluat de la vechiul regim: mafia flotei, mafia petrolului, mafia ingrasamintelor chimice, mafia alcoolului, mafia tigarilor si, peste toate, mafia bancara – si am reusit sa le lovim la varf, s-a lansat alta acuzatie: „Nu s-a facut nimic in lupta impotriva coruptiei”. Tema pe care am preluat-o toti, odata cu confuzia intre marea si mica coruptie care a fost indusa deliberat. Ni s-a inoculat confuzia dintre banii care se dau unor functionari din administratie, poate chiar unor medici, cu mafia care a functionat in tot sistemul de conducere al vechiului regim. Si s-a omis ca dupa ’96, cand au fost cazuri semnalate in administratia centrala si locala, au fost trimise in judecata. Toate aceste teme pe care le-am primit, noi le-am preluat fara sa le analizam, fara sa le combatem, ca si cum am fi fost niste roboti comandati de fostele centre de putere. Este momentul sa spunem: Gata! Este momentul sa mai intrebam si noi! In acest an electoral, vom trai cea mai nerusinata demagogie si cel mai nerusinat populism. Cei care au distrus tara ne vor invata ce trebuia sa facem si ne vor spune ce lucruri minunate au facut si vor face ei, fara ca nimeni sa-i combata.

 

Discreditarea institutiilor si a economiei de piata

V-am spus aceste lucruri tocmai pentru ca dumneavoastra veniti in contact direct cu multi oameni si sunteti credibili. Mai credibili decat cei care au fost compromisi de multe ori fara discernamant: clasa politica, in general, institutiile statului ca institutii. Nimeni nu este absurd sa spuna ca toti parlamentarii sunt minunati, ca toti parlamentarii sunt calificati, onesti. Dar este la fel de absurd sa spui ca toti sunt ticalosi, incompetenti, corupti, nerusinati, ca ei distrug tara si ca de aceea nu merg lucrurile bine.  Nu exista, oare, o foarte bine organizata campanie care, de fapt, lasa in afara discutiei pe profitorii tranzitiei?

Tot intentionat, s-a prezentat gresit sintagma economia de piata prin afirmatii de tipul: „pot face orice, sunt banii mei, nu intereseaza cum au fost obtinuti”. Chiar asa? Chiar daca s-au incalcat legile? Chiar daca nu s-au platit taxele la stat prejudiciind buzunarul cetateanului? As putea ore intregi sa va vorbesc despre aceste teme false, care ne-au fost induse si pe care le-am preluat fara sa le judecam; le-am inghitit pe nemestecate. Este o uriasa manipulare. Daca ar trebui sa etichetez acesti ultimi trei ani i-as numi „marea manipulare a opiniei publice”. Daca PNTCD ar fi partidul corupt cum a fost prezentat si daca el, fiind la putere, oamenii sai s-au imbogatit, ar trebui pusa o intrebare de bun simt: “Bun, daca au folosit puterea ca sa se imbogateasca, probabil mai vor puterea ca sa se imbogateasca si mai mult. Bogatii vor sa devina si mai bogati. Dar ce trebuie sa faca ca sa se mentina la putere? Sa foloseasca in lupta politica mass-media. Da? Ce are PNTCD? Are un organ de presa cu difuzare nationala? Are o televiziune, un radio? Un cotidian? Toate acestea trebuie discutate cu oamenii, pentru ca acuzatia de coruptie este cea mai compromitatoare.

 

Ironizarea specialistilor

O alta tema falsa: „Unde sunt cei 15.000 de specialisti?” Este cea mai vehiculata tema propagandistica a opozitiei. Au aparut pe seama ei si glume, unele bune. Recunosc ca si eu am ras cand s-a spus ca „a avut dreptate Constantinescu, numai ca s-a inteles gresit, pentru ca nu era vorba de 200 de zile si de 15.000 de specialisti, ci era vorba de 15.000 de zile si de 200 de specialisti”. Gluma era buna, dar realitatea este alta: In fond, ce intelegem prin specialisti? A spus cineva ca vom avea un guvern de 15.000 de specialisti? Daca adunam din 42 de judete si sectoarele Bucurestiului numarul posturilor ocupate de specialisti, incepand de la directiile sanitare pana la – sa spunem – toate administratiile financiare, nu sunt 15.000? Sunt 15.000. Poate sunt unii care ne-au dezamagit, unii sunt incompetenti, altii au fost incorecti, altii au furat cu nerusinare. Dar, oare, numai exemple din acestea avem? Directorii spitalelor nu sunt specialisti? PNT ar trebui sa se mandreasca cu faptul ca nu a recomandat activisti, ci specialisti si ca nu a cerut specialistilor sa  se inscrie in partid pentru a ocupa functii de conducere la orice nivel.

Cand profesorul Andrei Marga a fost numit ministrul Educatiei, nu era specialist? Nu putem spune ca rectorul unei mari universitati nu este specialist in probleme de educatie. Rectorul Universitatii de Medicina din Timisoara si decanul Facultatii de Medicina generala din Bucuresti nu au fost specialisti potriviti pentru a fi ministri ai Sanatatii? Directorul adjunct al Institutului National de Economie al Academiei Romane nu era un specialist potrivit ca ministru al Industriei si Comertului sau al Finantelor? Presedintele UNITER nu era specialist, potrivit ca ministru al Culturii? Directorul Directiei centrale de sistematizare a teritoriului nu era specialistul potrivit pentru a fi ministru al Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului? Directorul Institutului de Cercetari Agricole nu mai era specialist daca a devenit ministru al Agriculturii? Directorul Institutului de Silvicultura nu era specialist pentru Ministerul Padurilor si Mediului Inconjurator? Profesorul de Dreptul muncii de la Universitatea Bucuresti nu mai era specialist ca ministru al Muncii? N-au fost potriviti distinsii cercetatori doctori in economie si finante, reputati  autori ai unor studii si analize economico-financiare care au ocupat functiile de ministru la Reforma sau Finante? Sau, dintr-o data, aceasta realitate dispare in momentul in care un specialist ocupa o functie politica in stat si el devine o persoana care poate sa fie oricand, de catre oricine, contestata fara nici un fel de argument? Noua, insa, nu argumentele ne lipsesc, ci capacitatea de a le folosi.

 

Mai binele depinde de noi insine

Valorile politice fundamentale ca libertatea, democratia, integritatea si unitatea tarii, drepturile persoanei pot fi comparate cu sanatatea. De ce? Pentru ca oamenii le simt valoarea si importanta numai atunci cand nu le mai au. Sanatatea nu are pret decat atunci cand ai ajuns la medic si iti spune ca ai pierdut-o. Cat timp o ai, te preocupa orice altceva: cum sa traiesti mai bine si mai placut. Desigur, nu avem ce ne trebuie, nu traim inca bine, avem restrictii bugetare, nu suntem multumiti pe buna dreptate de salarii, de pensii, de venituri in general. Dar suntem noi un popor care reduce totul doar la nevoile zilnice? Nu mai stim sa pretuim suveranitatea tarii, independenta ei, libertatea dupa care am tanjit atata? Chiar nu mai au valoare acum, dupa ce le-am castigat?

Cred ca avem obligatia sa transmitem oamenilor un mesaj esential: acela ca viata nu trebuie traita oricum, ca trebuie sa avem grija, asa cum avem grija de trupul si sufletul nostru, si de viata comunitatii in care traim. In fiecare om si in societatea in care traim este loc pentru mai bine. Dar, ca sa fie mai bine, depinde nu de altcineva, ci chiar de noi insine.