Comunicare la simpozionul Valorile culturale şi progresul uman, Universitatea Harvard,

Boston, SUA, 23 aprilie 1999 

 

Sud-Estul Europei si paradoxurile istoriei culturale

Civilizatiile sau culturile se ciocnesc – ca si oamenii in expansiunea lor – si pot intra in conflict atunci cand incertitudinea lor este mai mare decat ceea ce pot stapani.

In putine locuri relatiile de la frontierele civilizatiilor pot fi mai bine urmarite ca in Sud-Estul Europei, spatiu al genezei, al expansiunii, al interferentei sau transgresiunii unor mari civilizatii. Aici putem urmari relatia dintre marile imperii, dar si evolutiile statelor mici, care au gravitat in zona lor de influenta. Ca si in cazul marilor procese tectonice, care au modelat scoarta terestra de-a lungul erelor geologice, cheia descifrarilor se afla la limitele marilor placi si in jocul microplacilor in procesele de coliziune, subductie sau acretie.

Aria sud-est-europeana a jucat un rol esential in formarea si difuzarea civilizatiilor antice. Imperiul Roman, apoi Imperiul Bizantin au unificat acest spatiu cultural intr-o inima a lumii civilizate. Paradoxurile istoriei culturale au facut ca aceste spatii fecunde, care timp de peste un mileniu au reprezentat emblema lumii vechi, sa fie percepute ulterior ca teritoriu al alteritatii iar Sud-Estul european sa apara, in viziunea Occidentului medieval, ca o margine a lumii. Este adevarat ca Europa de Sud-Est a fost vreme de multe secole un spatiu al confruntarii dintre musulmani si crestini, dintre catolici si ortodocsi si ca, dincolo de hotarele lui, incepea un fel de „desert al tatarilor” la limita caruia civilizatia occidentala si-a ridicat ultimele fortarete. Nimic nu justifica insa ca aceasta arie, caracterizata mai degraba prin exces de istorii convergente si de culturi, sa fie aproape ignorata sau fals perceputa, ca un corp rupt si strain de cealalta parte a continentului.

Cu sau fara miza, istoriografi occidentali au scos in afara istoriei culturale tocmai acel sol fertil care generase democratia greaca si crestinismul oriental si care a continuat, in zorii Evului Mediu, sa dezvolte cel de-al treilea pilon al civilizatiei moderne occidentale, dreptul roman. Bizantul este locul de nastere al monumentalului Corpus juris civilis cunoscut drept Codul lui Iustinian, din care legile lumii s-au inspirat neincetat. Se uita adesea ca, dupa caderea Romei, Bizantul a fost continuatorul civilizatiei romane si acelasi imparat Iustinian, care stapanea in secolul sase Peninsula italica si Peninsula iberica, ridica nu numai Sfanta Sofia la Constantinopole, ci si bisericile Sant’Apollinare din Classe si San Vitale din Ravenna.

Masura in care, in perceptia mediilor culturale occidentale, aceasta viziune s-a corectat sau nu, in ultimele secole, ramane de discutat.

In momentul in care dorim sa aflam in ce fel culturile genereaza mentalitati si acestea comportamente individuale sau colective, care conduc la progres sau regres economic si social, la cooperare sau conflict, la pace sau razboi, trebuie sa cercetam toate izvoarele.

O pre-conceptie, ca sa nu spun pre-judecata, pleaca de la un concept de cultura pe care, este adevarat, antropologia culturala contemporana il corecteaza in fiecare zi. Nimeni nu mai poate absolutiza, ca in secolul trecut, conceptul de cultura limitat la cultura scrisa, urbana sau aulica, lasand in afara spatiului creatiei culturale miturile si imaginarul colectiv.

Imaginarul colectiv a format in Sud-Estul Europei un univers spiritual cu multe elemente comune si chiar cu mituri comune. Unul dintre acestea, studiat de Mircea Eliade si Lucian Blaga, este mitul zidirii prin jertfa: Mesterul nu-si poate termina lucrarea decat daca jertfeste pe cel iubit. Numai asa edificiul va dainui. Un constructor zideste, in varianta sarba a legendei, un pod, in varianta bulgara o fortareata, iar in varianta romaneasca inalta o biserica, un loc sacru al impacarii. Toate cu pretul sacrificiului celei mai apropiate fiinte si chiar a celui care le-a inaltat.

Fiecare cultura nationala are simbolistica sa particulara, dar mitul sacrificiului care edifica si creeaza este comun si el poate deschide o poarta spre intelegerea unor comportamente cu cuprindere regionala.

 

Protectoratul belicos si parteneriatul democratic

In Sud-Estul Europei, protectoratele erau in trecut o maniera prin care statele mici evitau ciocniri directe, plasandu-se in umbra marilor puteri. Azi, maniera de a gestiona direct asemenea ingrijorari tinde sa devina parteneriatul.

Din acest punct de vedere, as vedea doua logici diferite ale istoriei in regiunea Sud-Estului european: una, pe care as numi-o a protectoratului belicos si cealalta, a parteneriatului democratic.

O radicalizare a conflictelor si a incompatibilitatilor a survenit incepand din secolul al XIX-lea, cand viata Europei sud-estice s-a supus logicii protectoratului belicos. Acceptat de micile natiuni si state, dornice sa supravietuiasca intr-o lume din ce in ce mai complexa, protectoratul atenua incertitudinile lor de moment, nu insa si sursele de conflict.

In timpul comunismului, aceasta logica a protectiei belicoase a fost in acelasi timp modificata si agravata. Cortina de Fier, care, dupa al doilea razboi mondial, a despartit Europa democratica de Europa lagarului socialist si parea sa devina nu doar o granita politica, militara si ideologica, ci si o limita culturala si de civilizatie, a nascut aberatii teribile, unele devenite stereotipuri mentale. De pilda, Grecia ortodoxa si Turcia musulmana, membre ale NATO si situate la limita estica si sud-estica a Europei (ba chiar si in Asia), au fost percepute drept parte a Occidentului, in vreme ce Republica Democrata Germana si Cehoslovacia, situate in plin centrul Europei, erau vazute drept parte a Estului.

Flagelul Razboiului Rece a distrus Europa, ciopartita precum fiinta in tragicul mit al lui Osiris. Intr-adevar, Republica Democrata Germana, Cehoslovacia, cat si celelalte state din Europa Centrala si de Est au intrat, fara voia lor, in zona de „protectie” comunista a Uniunii Sovietice si a trebuit sa accepte regulile ocupantului. Dar modul in care o situatie politico-militara de moment a putut modifica atat de repede si usor viziunea intelectualilor occidentali asupra unor concepte clasice ale istoriei si geografiei ne da de gandit. Si genereaza o ipoteza surprinzatoare: alinierea in mediile intelectuale se poate produce prea lesne si in sisteme democratice.

In zona sa de influenta, comunismul a cautat sa stearga diferentele culturale. Dar conflictele nu au disparut, doar au iesit de la vedere. Nici o ideologie nu poate distruge cultura nationala. Dimpotriva, tocmai structurile culturale specifice au supravietuit si au modelat rezistenta fiecarui stat comunist fata de „marele prieten si protector”, care in final a devenit dusmanul comun.

Papirologia si geologia folosesc in comun termenul de „palimpsest”. In primul caz, este vorba de un papirus pe care se stratifica texte diferite, rand pe rand scrise si sterse vreme de sute de ani; in al doilea caz, este vorba de o structura de roca ce prezerva morfologia vechilor roci supuse metamorfozelor si in care se mai pot vedea stadiile prin care acestea au  trecut. Ca intr-un asemenea palimpsest, vechile culturi s-au pastrat, in parte ascunse privirii, in timpul si in pofida ideologiei comuniste. Indaratul conflictului dintre cele doua lagare din timpul Razboiului Rece, au continuat insa sa se agraveze nenumaratele antagonisme aparent uitate, dintre marele „protector” de la Rasarit si fiecare dintre satelitii sai.

Caderea comunismului a clatinat logica protectoratului belicos fara sa o elimine definitiv. Eliberate de servitute, statele est-europene au descoperit ca pot fi partenere, atat ale statelor occidentale, cat si intre ele, in plan regional.

In relatiile cu statele occidentale primeaza actiunea politica in care angajamentele partilor se bazeaza acum pe reciprocitate. In mod aproape spontan, tarile candidate din Sud-Estul Europei au perceput   NATO nu numai ca o alianta militara, ci si ca purtatoarea unor valori politice ale lumii democratice, pe care Alianta este pregatita sa le apere atunci cand sunt atacate.

Pentru tarile ex-comuniste, vechiul protectorat statuat in cadrul Tratatului de la Varsovia, indreptat impotriva Occidentului, a lasat loc liber unui real parteneriat democratic. Romania, Bulgaria, Slovacia,  Polonia, Cehia, Slovenia, Ungaria au inceput sa actioneze nu ca tari concurente, ci ca parteneri politici, angajati intr-un dialog democratic.

S-ar putea crede ca parteneriatele bi-, tri- sau multi-laterale dintre  aceste tari sunt creatii fragile si trecatoare, care nu s-ar putea opune vechilor intolerante. Cred ca nu este chiar asa, pentru ca in aceasta noua arhitectura europeana incercam sa identificam si sa utilizam tocmai vechile strate culturale suprapuse, prea mult ignorata traditie sud-est europeana a schimburilor pacifice si a negocierii subtile intre civilizatii diferite, dar complementare.

Ca intelectual umanist nu cred in fatalismul cultural si resping  ideea ca ar exista comunitati umane predestinate conflictului, impinse, prin loteria nasterii, sa ramana izolate geografic si istoric, iar altele, in mod tot atat de accidental, sa aiba parte de prosperitate si calm.

Nu cred ca exista vreo bariera pe care dialogul sa nu o poata inlatura. Transformarile despre care am vorbit deja nu sunt efectul vreunei ideologii. Ele reprezinta mai curand rezultatul influentei institutiilor  democratice asupra culturii acestor tari.

Institutiile nu pot schimba cultura, dar pot s-o amenajeze daca ii respecta datele fundamentale si o situeaza in functie de valorile libertatii si egalitatii. De fapt, doar cultura poate schimba cultura.

Cultura democratiei si gestionarea incertitudinii

Putem vorbi de o cultura a democratiei si, daca da, in ce ar consta ea?

Cum am spus la inceput, cred ca o diferenta esentiala intre culturi este data de modul in care acestea gestioneaza incertitudinea. Isi asuma ele incertitudinea, incercand sa gaseasca solutii, prin dialog? Sau incearca sa elimine incertitudinea prin dictatul religiilor sau al ideologiilor?

Comunismul pretindea ca elimina incertitudinea in numele deplinei egalitati intre oameni. De fapt, prin inregimentare politica, planificare economica si o propaganda neintrerupta care aservea mintile, comunismul a incercat sa inlocuiasca incertitudinea cu controlul total asupra individului si societatii. Imperiul comunist a devenit astfel, dupa expresia lui Vaclav Havel, un imperiu al mortii.

Cultura democratica nu neaga incertitudinea. Ea ajuta sa punem intrebari si sa folosim dialogul pentru a sustine progresul uman.

Institutiile democratice sunt intemeiate pe ideea ca nu exista un adevar absolut si nici un unic raspuns la fiecare problema. In aceste conditii, trebuie sa acceptam ca incertitudinea este o parte inevitabila a vietii.

Sigur este ca trebuie sa ne protejam impotriva riscurilor incertitudinii. Dar nu trebuie sa o facem lasand altora, respectiv “protectorilor”, grija de a ne ocroti. In loc sa ne infricosam, trebuie sa luptam; in loc sa ne ferim de incertitudine, sa o provocam.

Gestiunea incertitudinii tine de insasi esenta vietii intr-o societate deschisa. Spre deosebire de comunism, care a demonizat-o, democratia o transforma intr-un factor de progres. Acest progres este definit de aspiratia fiintei umane catre libertate, solidaritate, respect reciproc si toleranta. Ca sa gestionam incertitudini, doar dialogul, si in nici un caz forta, ne poate ajuta.

Confruntati cu incertitudinile, vom observa ca diversitatea reduce riscul mai degraba decat omogenitatea. La fel cum, in politica, apelul la puritate etnica creeaza riscuri majore, nu le reduce. Absenta incertitudinii ne-ar priva de creativitate – singura cale prin care putem provoca, modela si promova noul.

Cultura democratica poate transforma perceptia asupra natiunilor vazute exclusiv ca filiatie de sange, de limba si de credinta, in perceperea lor ca natiuni-cetatean care acorda respect drepturilor omului, diferentei si legii. Aceasta noua perceptie, toleranta si intemeiata pe lege, asigura calea unui dialog fecund intre natiuni si intre culturi, prevenind ciocnirile la frontierele, adeseori incerte, dintre civilizatii.