Alocuţiune la deschiderea Conferinţei ştiinţifice Interesul naţional şi poli-tica de securitate a Romaniei in perspectiva secolului XXI, organizată de Academia Romană, 16 martie 1999 

 

Defininirea interesului national

Definirea interesului national si a politicilor de securitate nationala care decurg din aceasta reprezinta problema politica majora a oricarui stat democratic. Formularea explicita a interesului national constituie un imperativ al politicii statului, ca expresie a idealurilor nascute in aria in care o natiune isi faureste destinul. Politicii ii revine sarcina sa discearna, sa studieze si sa expliciteze toate elementele care determina, conditioneaza, influenteaza sau afecteaza interesul national.

Interesului national nu i se poate da o definitie partizana. Puterea politica alterneaza, in vreme ce interesul national ramane constant pe termen relativ lung. De aceea, in definirea interesului national trebuie sa se tina seama de factori multipli, de la imperativele politice, sociale si economice ale unei perioade anume, pana la particularitatile contextului international pe termen apropiat sau mai departat.

Clarificarea teoretica si aplicata a acestei problematici de interes major pentru Romania cere o alaturare a reflectiei intelectuale si a actiunii factorilor politici. Aceasta raspunde viziunii moderne asupra sensului global al conceptelor de interes national si de securitate nationala, in care factorii ce tin de domeniul educatiei, al vietii intelectuale si al culturii se integreaza organic.

Cei mai valorosi initiatori si cuceritori ai progresului au fost si raman oamenii de stiinta si cultura. Abordarea de catre oamenii de stiinta a relatiei dintre securitate si cultura poate duce la reconceptualizarea multor probleme ale politicii de securitate si la optimizarea programelor de guvernare. Oamenii de stiinta pot constitui un puternic grup de gandire strategica in analiza multidisciplinara a securitatii nationale. In fine, dar nu in ultimul rand, exista o legatura intrinseca intre diversitatea culturala, excelenta intelectuala si buna functionare a sistemelor democratice care reprezinta, la randul lor, temeiuri esentiale pentru o buna gestionare a interesului national. O cultura a dialogului si a respectului reciproc raspunde prioritatilor pe care interesul national le impune si le promoveaza.

 

Discursul public romanesc

Intr-o societate in care, dupa decenii de totalitarism, elementul  fundamental de coeziune este, cu precadere, de natura nationala, interesul national risca sa fie definit si promovat exclusiv sub infatisarea legaturii de neam. Se poate astfel constata ca insasi notiunea de „interes national” devine recurenta in discursul public romanesc mai ales in acele situatii in care interesul etnic este sau pare sa fie amenintat.

Desi afirmatia pare ea insasi riscanta, exista un risc chiar in vehicularea sintagmei „interes national” intrucat ea poate fi folosita oricand, de catre oricine, in orice context, cu sentimentul ca acopera un continut unanim cunoscut si acceptat. In realitate, interesul national nu este o valoare pre-construita, care ar implica doar energie vocala pentru a fi proclamata, fara o selectie atenta si fara efort personal. Interesul national este o experienta ce trebuie construita de fiecare in parte, un imperativ care iti cere sa investesti timp si energie si in folosul celor din jur, iti cere sa optezi uneori chiar intre propriul tau interes si un interes de factura generala. Aceasta experienta presupune reflectie, responsabilitate, generozitate, devotament si chiar, in anumite situatii, sacrificiu.

Nu numai materialul biologic al unei natiuni sau traditiile sale istorice si folclorice constituie premisele patriotismului, ci si felul in care o natiune a stiut, stie sau incepe sa invete sa se constituie ca o natiune civica, ca o societate al carei principiu de solidaritate este consensul in jurul unor norme morale, intarite prin norme juridice. In fond, miza democratizarii si a economiei de piata se joaca tocmai in jurul celor doua valori care definesc patriotismul prin solidaritate si respect fata de lege.

Democratia nu poate fi instalata in afara statului de drept, a domniei legii. Dupa cum economia de piata nu merita sa fie instalata cu pretul crearii unor profunde fracturi sociale care sa anuleze orice egalitate de sanse. Astfel inteles, interesul national nu s-ar cuveni limitat la expresia unui patos etnic, ci trebuie sa constituie, mai degraba, un rationament de ordin politic superior.

In societatile in tranzitie de la totalitarism la democratie, patriotismul definit ca iubire fata de legi pare amenintat de nasterea unei noi “morale”, a succesului si a acumularii. Desi generatoare de dinamism si prosperitate, o asemenea „morala”, care ar recunoaste piata ca singura valoare, poate eroda solidaritatea sociala si submina interesul national.

De aceea, statul are obligatia de a ocroti pe aceia dintre cetatenii sai care, in mod temporar sau definitiv, nu au cum se proteja singuri, prin proprietate sau prin propria munca.

 

Actiunea politica

O cultura a participarii echitabile la efortul comun trebuie sa se generalizeze, pentru a ajunge, in viitor, la o lume a echilibrelor mai degraba decat la o lume a conflictelor. Nu este vorba de o iluzorie egalitate. S-a spus ca societatile au de ales intre egalitate si libertate si ca, pe buna dreptate, societatea romaneasca a ales libertatea. Dar, in interiorul oricarei societati liberale, cu un capitalism modern, trebuie sa existe mecanisme de dialog social si de redistributie judicioasa care sustin echilibrul si coeziunea prin solidaritate activa, in interesul national.

Unei morale exclusiv pragmatice trebuie sa i se contrapuna morala politica. O morala politica vazuta ca o morala a actiunii. O actiune care, la randul ei, nu se reduce doar la a face, ci care inseamna, in primul rand „a fi dator sa faci” din perspectiva unor valori care isi au izvorul in constiinta cetateanului. Actiunea politica isi gaseste sensul tocmai in spatiul definit de verbul „a deveni”, in care ea este capabila sa exprime valorile intime ale constiintei, transformandu-le in valori publice si dand astfel substanta legaturii sociale. Morala risca sa ramana o iluzie daca actiunea politica nu este capabila sa o transforme intr-un ideal.

Idealul pe care il declinam sub sintagma „interes national”, ca suma a intereselor unei natiuni politice moderne, se organizeaza in jurul principalelor noduri de solidaritate umana. Interesul national este, simultan, o problema etica si o chestiune de politica de stat.

In Romania, interesul national este considerat in mare masura un atribut al politicii externe. S-ar cuveni insa ca interesul national sa fie ordonatorul felului in care romanii inteleg sa traiasca impreuna in calitate de cetateni. Intr-o tranzitie care nu poate produce deocamdata dezvoltare, ci pare sa multiplice doar diferentele, clivajele sau fracturile, interesul national ar trebui declinat potrivit unei gramatici a solidaritatii in jurul valorilor civice: democratie si pluralism; libertate si demnitate; egalitate in fata legii; intelegere si toleranta. Aceste valori pot si trebuie sa devina un patrimoniu pe de-a-ntregul romanesc, pentru ca ele sunt singurele valori pe masura omului si demne de acesta.

 

Libertatea alegerii

In cadrul interesului national, afirmarea identitatii nationale nu exclude recunoasterea complementara a unei identitati transnationale, cum este identitatea europeana, inteleasa ca modalitate privilegiata de integrare a Romaniei in spatiul valorilor democratice ale unei Europe intregite, care isi construieste unitatea pe principiul toti egali, toti diferiti.

Fractura dintre extremul Occident al Europei si zona continentului in care se afla Romania este de data recenta si ea a intrerupt de fapt o lunga perioada de dezvoltare a civilizatiei europene care, mai ales dupa primul razboi mondial, incepuse sa-si arate tot mai vadit unitatea. Aceasta fractura a fost de natura politica si s-a manifestat ca o frontiera strategica intre o Europa atasata consecvent valorilor democratiei, statului de drept si drepturilor omului si o alta Europa, a carei clasa politica le-a contestat vehement inlocuindu-le cu ambitiile statului totalitar.

Pacea de dupa ultimul razboi mondial a fost repartizata tarilor din Europa Centrala si de Sud-Est conform dorintei marilor invingatori, uneori fara prea multe consideratii privind participarea lor intr-o tabara sau alta, ori contributia lor reala la obtinerea victoriei. Odata cu aceasta pace, le-a fost destinat si un statut de apartenenta la unul dintre polii ordinii care a urmat razboiului.

Sfarsitul Razboiului Rece a acordat o sansa istorica statelor din Europa Centrala si de Sud-Est, sansa politica de a-si redefini interesul national, precum si o sansa strategica de a-si alege si construi propriul sistem national de securitate.

Libertatea alegerii este insa limitata, printre altele, de capacitatea militara a fiecarui stat si de potentialul sau de aparare. Pentru statele care au apartinul Pactului de la Varsovia, acest potential si in special cultura de aparare nationala au fost alterate, pe parcursul a cel putin doua generatii, de starea de dependenta a natiunii fata de blocul militar comunist.

De aceea, incepand cu anii 1990-1991, intre prioritatile politico-strategice ale Romaniei s-au situat, pe de o parte, modernizarea fortelor armate, iar pe de alta parte, cautarea unui sprijin in singura institutie de aparare colectiva credibila, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord.

 

Sensul largirii NATO de la Est spre Vest

Am afirmat de mai multe ori ca procesul de largire a Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord nu s-a facut si nu se va face de la Vest spre Est, ci de la Est spre Vest. Altfel spus, el nu are la baza o expansiune a Aliantei ci, dimpotriva, se intemeiaza pe o aderare constienta si libera a statelor din Europa Centrala si de Est, din care unele sunt acum membre ale NATO, iar altele doresc sa dobandeasca, intr-un termen rezonabil, acest statut. In mod paradoxal, raspunsul cel mai rapid si mai entuziast la initiativa de extindere a Aliantei nu a venit in primul rand din tarile de pe fosta linie de fractura Est-Vest, ci dinspre statele situate mai la Est: Romania si Tarile Baltice.

In ciuda dezamagirii produse de ritmul in care se desfasoara acest proces, aderarea la Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord nu este privita de romani in primul rand ca o protectie impotriva unei amenintari, ci mai ales ca o regasire a unei identitati de care s-au simtit, vreme de cinci decenii, pe nedrept lipsiti. NATO nu reprezinta pentru noi un adapost, ci o comunitate de valori.

In materie de securitate, Romania a mostenit o situatie complexa, datorata atat influentei comuniste sovietice, cat mai ales autarhiei irationale la care a fost constransa de regimul comunist intern. Chiar daca propria cultura militara a fost ferita, incepand cu anii ’60, de o puternica amprenta sovietica, ea nu a cuprins experienta realizata in vest in toti acesti ani. In acelasi timp, dupa 1990, Romania nu a mai avut nici un aranjament de securitate colectiva. De aceea, au fost si raman imperative cerintele ca armata sa se modernizeze iar statul roman sa devina membru al Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord.

Modernizarea militara s-a dovedit a fi cea mai rapida dintre componentele reformei din Romania. Traditiile si valorile militare nationale, pastrate intr-o buna masura chiar si in anii comunismului, au usurat accesul la cultura militara occidentala care a fost asimilata, pe toata scara ierarhica a corpului militar. In numai cativa ani, reforma armatei a cuprins atat schimbarea radicala a structurii de comanda si control, cat si configuratia unitatilor de lupta. Capacitatea de integrare a ostasilor romani, anterior constransi la izolare, a fost exprimata cu succes, incepand din 1991 si intensificata dupa 1996, in misiuni internationale de pace si management al crizelor.

Probabil ca aspectul cel mai uimitor in procesul de extindere a NATO este acela ca, inainte chiar de a fi sigure ca vor deveni membre, majoritatea tarilor candidate din Europa Centrala si de Est au indeplinit aproape toate obiectivele politice de baza ale organizatiei. Daca Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord ar fi fost o simpla institutie militara, ele nu ar fi fost in masura sa indeplineasca aceste obiective decat in interiorul aliantei.

 

Cooperarea tarilor candidate

In acelasi timp, nevoia de securitate a determinat crearea in aceasta zona a unui sistem de cooperare pe care, in alte timpuri, doar Alianta ar fi putut sa-l asigure. Initiativa de Cooperare Sud-Est-Europeana, Acordul Central-European pentru Liber Schimb, Tratatul polono-ucrainean, Tratatul romano-ungar si cel romano-ucrainean au realizat un tesut politic comun pentru o zona chiar mai larga decat cea pe care suntem obisnuiti in mod traditional sa o cuprindem in Europa Centrala.

Toata acesta tesatura convergenta de acorduri si tratate, care nu a fost dirijata dintr-un centru unic de comanda, demonstreaza ca un intreg capitol de gandire strategica a raporturilor dintre state si dintre zonele geopolitice a luat sfarsit. Cred ca, la zece ani dupa caderea totalitarismului, Europa Centrala este capabila sa transmita lumii un mesaj propriu: noul nume al securitatii poate fi prosperitatea, de care tarile din zona au avut atata nevoie si pe care acum si-o construiesc.

In urma unor actiuni energice si consecvente, la care tara noastra a participat sau pe care le-a initiat in ultimii doi ani, Romania se situeaza la intersectia privilegiata a unui sistem complex de cooperare politica si economica. Ma refer la trilateralele Polonia – Ucraina – Romania, Romania – Ucraina – Moldova, Romania – Bulgaria – Grecia si, in perspectiva, Romania – Ungaria – Austria. In acelasi timp, ca parte a CEMN si CEFTA, Romania este o punte intre zona de Cooperare Economica a Marii Negre si spatiul Acordului Central European pentru Liber-Schimb.

 

Amenintarea de a fi invins pe campul stagnarii economice

In perspectiva mileniului trei, nu imperiile sau armatele sunt principalii adversari ai securitatii nationale, ci stagnarea economica, coruptia, pietele financiare clandestine, crima organizata si terorismul. Dincolo de imperfectiunea transformarilor economice si sociale din ultimii ani, experienta ne-a condus la o intelepciune si la un nou mod de a gandi interesul national raportat la acesti adversari.

In zilele noastre, obiectivele strategice tin in primul rand de politica interna a unui stat. Problemele pe care le vizeaza nu mai sunt exclusiv militare. In acest moment, mai mare decat pericolul unei confruntari militare este amenintarea de a fi invins economic. Principalele primejdii vor fi inca mult timp legate de instabilitatea sistemelor financiar-bancare, de instabilitatea raporturilor sociale, de nivelul coruptiei si al crimei organizate.

Marile optiuni strategice determinate de interesul national al unui stat nu se mai elaboreaza astazi doar in structurile Puterii. Cuvantul opiniei publice a inceput sa conteze tot mai mult in luarea deciziilor majore cu privire la aparare, securitate si stabilitate. Atunci cand se cer definite caile de realizare a interesului national, liderii de opinie au uneori o influenta tot atat de mare ca si liderii politici. Aceasta influenta n-ar mai trebui insa sa se exercite accidental, ca raspuns dat unor circumstante politice si unor conjucturi strategice. S-ar cuveni ca intelectualii responsabili si autentici sa se angajeze in promovarea si consolidarea unei culturi a securitatii nationale. Si sunt convins ca in acest proces, Academia, in calitatea ei de centru de autoritate intelectuala si de for de dezbatere, are de jucat un rol fundamental, indispensabil.

 

Valorile democratiei sunt universale

Alaturi de alte state din Europa Centrala si de Est, Romania este astazi pe cale de a demonstra ca valorile democratiei, preeminenta legii si drepturile omului nu constituie patrimoniul exclusiv al unui Occident care s-a dovedit, poate, mai putin ambitios decat l-au vazut, vreme de decenii, popoarele din centrul Europei.

Totusi, daca romanii au gasit in ei insisi forta de a pune capat regimului totalitar, aceasta s-a datorat si faptului ca ei si-au ales ca model marea familie a democratiilor occidentale, ale carei simboluri politico-economice si de securitate sunt Uniunea Europeana si NATO. Ca si celelalte popoare din statele candidate la aderare, romanii vor sa impartaseasca cu aceste democratii experienta pe care au acumulat-o, o experienta a rezistentei si solidaritatii, a victoriei asupra fricii si a credintei in forta ratiunii.