Conferinţă la invitaţia Institutului Nobel, Oslo, 26 octombrie 1998

 

Apartenenta impusa, la blocul comunist

Pacea de dupa ultimul razboi mondial a fost un bun repartizat tarilor din Europa Centrala si de Est conform dorintei marilor invingatori, fara prea multe consideratii privind participarea lor pe front ori contributia la obtinerea victoriei. Odata cu aceasta pace, le-a fost destinat si un statut de apartenenta la unul dintre polii ordinii care a urmat razboiului. Pentru unele state a fost un timp al zidirii. Pentru altele un timp al daramarii.

Daca unele state din Vestul si Nordul Europei, daca Austria, in centrul, si Grecia, in sudul continentului, au beneficiat de autoritatea democratica a Statelor Unite, a Frantei sau a Marii Britanii, iar mai tarziu si a Germaniei, celelalte state din Europa Centrala si de Est au cazut sub  autoritatea opresiva a comunismului sovietic.

Fractura intre Occident si zona centrala si de Est a continentului a intrerupt de fapt o lunga perioada de dezvoltare a civilizatiei europene care, mai ales dupa primul razboi mondial, incepuse sa-si arate tot mai pregnant unitatea. Fractura a fost in primul rand de natura politica si s-a manifestat ca o frontiera strategica intre o Europa atasata consecvent unor valori precum democratia reprezentativa, pluralismul politic, libertatea initiativei economice, apararea drepturilor omului, toleranta si dreptul la diferenta si o alta Europa, a carei clasa politica contesta vehement aceste valori.

 

Sansa de a alege liber politicile de securitate si cooperare

Sfarsitul Razboiului Rece a acordat o dubla sansa istorica mai vechilor sau mai noilor state post-comuniste: de a putea proclama fara teama aceste valori si de a le apara efectiv, printr-o alegere libera a propriilor politici de securitate si cooperare regionala.

Calea fireasca prin care, dupa 1990, tarile din Europa estica si-au recuperat traditiile democratice, a demonstrat ca fractura impusa artificial de Razboiul Rece nu a fost una de ordin structural. Fara indoiala, modul in care statele aflate candva in spatele Cortinei de Fier au interpretat mesajul largirii Aliantei Nord-Atlantice si intentia Uniunii Europene de a primi noi membri este marturia cea mai convingatoare a faptului ca instrainarea celor doua Europe nu a fost decat un proces conjunctural.

Dorinta de a raspunde acestor initiative a determinat, aproape spontan, crearea unui sistem de cooperare si de securitate colectiva pe care, in alte timpuri, doar autoritatea unei mari puteri ar fi putut sa-l asigure. Initiativa Central-Europeana, Acordul Central-European pentru Liber-Schimb, Tratatul polono-ucrainean, Tratatul romano-ungar si cel romano-ucrainean au creat deja un tesut politic comun pentru o zona chiar mai larga decat cea pe care suntem obisnuiti in mod traditional sa o cuprindem in Europa Centrala. Ea demonstreaza ca un intreg capitol de gandire strategica a raporturilor dintre state si dintre zonele geopolitice a luat sfarsit.

 

Memoria bipolarismului

Spatiul geografic si strategic al Europei Centrale, cuprins intre state altadata mari puteri cu istorie imperiala – Franta si Germania la Vest, Rusia la Est si Turcia la Sud – este acoperit acum de state cu suprafete mici sau medii si populatii cuprinse intre doua si patruzeci de milioane de locuitori. Timp de secole, importanta acestor popoare central-europene a fost evaluata in primul rand prin perceptiile si interesele marilor puteri.

Pe de alta parte, aceste natiuni – si cu precadere cele din Balcani – au cautat ele insele, in anumite epoci, protectia unei mari puteri pentru a contrabalansa sau elimina influenta unei alte mari puteri. Astfel, destinul popoarelor sud-est-europene a navigat de multe ori printre interesele Rusiei, Turciei sau Austriei.

Din nefericire, aceasta experienta care apartine definitiv trecutului pare sa-si mai arate sechelele chiar si astazi, la nivelul comportamentelor. Desi cele mai multe dintre statele din centrul, Estul si Sud-Estul Europei nu mai depind astazi, din punct de vedere economic, de Rusia decat in proportii cu totul nesemnificative, recenta criza a pietelor financiare rusesti a aruncat un val de neincredere asupra stabilitatii majoritatii economiilor din zona. Principalii actori economici ai Occidentului s-au comportat ca si cum Uniunea Sovietica si structurile de cooperare economica si comerciala cu fostele state satelite ar fi fost inca in vigoare.

Memoria bipolarismului arunca inca umbre nemeritate asupra actualei conjuncturi economice si politice din regiune. De aceea, potentialul de care dispun astazi aceste state ar trebui sa fie radical reevaluat.

 

Globalizarea intereselor strategice

 Atata vreme cat politica internationala a fost dominata conceptual de posesia si controlul teritoriilor, in centrul atentiei s-au situat tarile continentale, conferindu-li-se un rol de punte sau, dupa caz, de tampon intre marii rivali.

Odata cu globalizarea intereselor strategice, centrul de greutate s-a mutat inspre spatiile cu acces la Oceanul planetar. In acest context, devine important accesul direct si simultan al spatiului economic si de cooperare al Europei Central-Estice la iesirile spre ocean prin Marea Baltica, Marea Adriatica si Marea Neagra. Acest acces poate fi asigurat de Romania datorita pozitiei sale geografice si potentialului sau de pivot al noii strategii de securitate.

In noile conditii create de descoperirea imenselor rezerve de petrol si gaze din Bazinul Caspic, sistemul de transport Marea Neagra – Dunare capata o insemnatate cu totul speciala. Prin intermediul acestui sistem, fatada atlantica a Europei ar putea sa se branseze la o noua sursa de energie, care se anunta chiar mai bogata decat cea din Golful Persic.

Romania are o larga deschidere la Marea Neagra, iar Dunarea strabate o buna parte a teritoriului sau. Ea se afla la intersectia unei axe Nord-Sud care leaga Marea Baltica de Marea Neagra cu o directie fertila de cooperare cu Republica Moldova, Ucraina si Rusia. Situarea Romaniei la rascrucea unor axe geopolitice si strategice face ca ea sa fie nodul ce leaga in mod coerent reteaua de cooperare si securitate din intreaga zona a Europei Centrale si de Est.

Ar fi extrem de nelinistitor daca, printr-un fel de chirurgie politica si strategica, Europa Central-Estica ar fi sectionata pe termen lung in state pregatite si state nepregatite pentru a participa la arhitecturile de prosperitate si de securitate euro-atlantice. Ar ramane in „afara Europei” nu numai o tara sau alta, ci tocmai lucrul cel mai pretios pe care l-a oferit cealalta Europa: aceasta experienta fundamental comuna a istoriei sale, in ultima instanta, indivizibila.

 

O noua cortina, mai... catifelata ?

Sectionarea Europei Central-Estice pe termen necunoscut ar distruge tesutul de cooperare regionala, iar vechea Cortina de Fier ar fi pur si simplu inlocuita de una noua, mai putin militarizata, desigur, dar tot atat de nebenefica cum a fost si cea care prelungea, de la Marea Baltica la Marea Adriatica, fostul zid al Berlinului. A te multumi sa intredeschizi o usa dincolo de cortina pe care istoria a smuls-o inseamna, in cele din urma, sa conservi o cortina, fie si numai in parte sau dintr-un alt material.

 

Problemele din aceasta parte a lumii sunt in mod esential aceleasi. Geografia strategica, geografia politica si geografia economica a lumii tind sa devina din ce in ce mai simple astfel ca, a complica geografiile, a institui alte bariere, valuri si porti doar intredeschise constituie, fara indoiala, un risc ce nu ar trebui asumat.

Fireste, nu este vorba despre un risc militar, despre o securitate amenintata, despre o stabilitate pusa la indoiala. Este vorba despre riscul de a considera din nou ca valorile democratiei, pluralismului, pietei libere si drepturilor omului constituie o exceptie occidentala, patrimoniul exclusiv al Occidentului. Al unui Occident care s-ar dovedi, in final, mai putin ambitios in a-si sustine valorile decat l-au apreciat, vreme de decenii, popoarele din centrul Europei.

Daca popoarele Europei Centrale si de Est au gasit in ele insele forta de a pune capat regimului totalitar, aceasta s-a datorat si faptului ca ele si-au ales ca model marea familie a democratiilor occidentale. Ca si celelalte popoare ale Europei Centrale, romanii vor sa imparta cu aceste democratii experienta pe care au acumulat-o, o experienta a rezistentei si solidaritatii, a victoriei asupra fricii si a credintei in forta ratiunii.

In urma unor initiative politice intemeiate pe ratiune si a unor actiuni diplomatice energice si consecvente, Romania si-a dobandit o noua experienta si un nou statut prin contributia sa la constituirea acordurilor trilaterale de cooperare. In acelasi timp, Romania este o punte intre Zona de Cooperare Economica a Marii Negre si Acordul Central-European pentru Liber Schimb. Acordurile de cooperare regionala sunt un joc de parteneriat in care castigul nu se distribuie, ci se acumuleaza intre participanti. Aceasta este logica pe care Romania se staduieste sa o promoveze in dezvoltarea unei politici de solidaritate si de cooperare regionala, menita sa consolideze stabilitatea zonala ca parte a stabilitatii continentale si euro-atlantice; sa construiasca o retea de articulari reciproc avantajoase, o tesatura vie de comunicare si de cooperare.

Tocmai pentru a avea o alternativa la cadrul nu o data greu de gestionat al jocurilor politice binare, am propus partenerilor nostri o schema trilaterala de acorduri politice, care sa permita, asemeni unor arcuri de descarcare, o echilibrare reciproca in care fiecare dintre parteneri devine, alternativ, extrema sau termen mediu.

Flexibilitatea acestor structuri si, deopotriva, capacitatea lor stabilizatoare, par sa fi suscitat interesul si adeziunea multor tari din zona, intre care ma bucur sa amintesc acordurile de cooperare trilaterala incheiate de Romania cu Ucraina si Polonia, cu Bulgaria si Grecia, cu Bulgaria si Turcia, cu Ucraina si Republica Moldova.

 

Refondarea Europei in intregul ei

In fapt, succesul global al Europei in competitia economico-politica a acestui sfarsit de veac va depinde in mare masura de capacitatea sa de a se refonda si largi prin includerea in patrimoniul ei comun a ansamblului de experiente diverse al carui subiect istoric il reprezinta popoarele din Centrul si Rasaritul continentului. Ma gandesc la marile traditii culturale din aceasta regiune, la traditia central-europeana sau la cea bizantino-slava, cat si la experienta recenta a rezistentei fata de totalitarism.

Ramanand europene prin istorie si cultura, popoarele Europei Centrale si de Est au fost anexate, pentru o lunga perioada a istoriei lor contemporane, unei alte lumi. O lume care, prin refuzul valorilor democratiei autentice, a libertatilor fundamentale ale omului si economiei de piata, si-a construit o logica proprie, cu totul straina spatiului occidental. Astfel, astazi, aceasta parte a Europei traieste simultan anumite experiente apropiate de Occident, dar si altele, mai degraba asemanatoare celor din spatiul ex-sovietic sau celor traversate de tarile Americii Latine, iesite si ele din perioada de dictatura aproape in acelasi timp cu Centrul si Estul european.

Altfel spus, statele acestei Europe inca neintregite socotesc actuala faza istorica a existentei lor ca un imperativ al participarii cu drepturi depline la ordinea politica si economica europeana, ca pe o reintoarcere in mijlocul unei mari familii la viata careia au fost prea mult timp impiedicate sa ia parte.

Intr-o asemenea perspectiva, as fi inclinat sa spun ca ideea unitatii europene nu poate fi redusa la componentele sale institutionale si monetare. Ea ramane, inainte de toate, o idee politica, a  unei identitati colective intemeiate pe natiuni civice. Numai natiunile civice pot transfera la nivelul raporturilor dintre state valorile democratice si solidaritatea nationala.

Evolutia postbelica a relatiilor dintre statele Europei Occidentale marturiseste despre un fapt unic in istorie, acela ca nu numai cetatenii din cadrul unei natiuni sunt capabili sa-si ofere un destin comun, dar ca si natiunile isi pot imagina si pune impreuna in practica un viitor indivizibil. Natiunile vest-europene au dovedit ca nu sunt doar, fiecare pentru sine, natiuni civice, dar si ca sunt, impreuna, natiuni-cetateni ale unei Europe unite.

 

Post-tranzitia ca un inceput de istorie

Care este in aceste conditii aportul Romaniei in marea familie europeana? Largirea spatiului de continuitate democratica, bogatia intelectuala si culturala dublata de un important potential creator, garantia de stabilitate regionala intemeiata pe relatiile de buna intelegere cu vecinii si pe un model de cooperare bi- si tri-laterala, iata cateva din argumentele care ma indreptatesc sa consider prezentul tarii mele ca pe o reusita a desprinderii de trecutul totalitar.

Asa-numita perioada de tranzitie nu este decat o etapa intermediara in cadrul itinerariului nostru catre o societate deplin democratica si prospera. Tranzitia presupune un proces ale carui componente se cer permanent sincronizate. Ea implica abandonarea definitiva a mecanismului mental indus de vechiul regim, care subzista inca, latent sau manifest la nivelul atitudinilor si practicilor sociale ori economice, constituind tot atatea obstacole in calea schimbarii.

Am intrat acum intr-o noua faza, pe care as numi-o post-tranzitie. In opinia mea, aceasta inseamna ca Europa Central-Estica a parcurs drumul dintre doua regimuri politice, dintre totalitarism si democratia liberala, concomitent cu drumul european si mondial de la bipolarism la un nou echilibru al relatiilor internationale.

Post-tranzitia inseamna ca vointa noastra politica nu mai este prizoniera trecutului. Post-tranzitia inseamna ca vointa noastra politica se poate consacra in intregime viitorului. Prin deciziile noastre, prin efortul de constructie democratica determinam conditiile in care vointa urmasilor nostri se va putea manifesta in plan intern si international.

Post-tranzitia reprezinta un inceput de istorie. Ea masoara felul in care suntem pregatiti sa infruntam sfidarile mileniului al III-lea. Este momentul in care noi, europenii sfarsitului mileniului II, avem posibilitatea de a scrie istoria viitorului nostru intr-o comunitate unita si solidara.