Cuvant de deschidere la Masa rotundă Memorie şi istorie: Statele europene in faţa drepturilor cetăţenilor, Bucureşti, 25 septembrie 1998 

 

Memoria comunitatii

Memorie nu inseamna o succesiune spontana de fapte si evenimente, o restituire inocenta si dezinteresata a istoriei mai apropiate sau mai departate, o recenzie exacta de fapte, asa cum s-au derulat ele. De fapt, memoria colectiva este mai mult o problema politica, decat una istorica. Ea tinteste mai mult viitorul si mai putin trecutul, pe care il evoca doar selectiv, cand el ii convine.

Memoria a fost si continua sa fie cel mai complex si mai sofisticat laborator al identitatilor colective. Din aceasta perspectiva, memoria comuna a fost si ramane inca, intr-o oarecare masura, un domeniu de actiune al autoritatii statului. Aceasta nu doar pentru ca autoritatile si-au asumat (iar unele au facut-o inca de la finele Evului Mediu) misiunea de a conserva si de a proteja memoria comunitatilor pe care le guvernau. Autoritatile au avut intotdeauna un rol de control si el a functionat si in acest domeniu.

 

Arhivele statului

Arhivele nu au fost niciodata doar un depozit neutru unde se conserva documente clasificate ce trebuie transmise posteritatii. Fiind o institutie administrativa publica, ele au conservat in primul rand memoria statului. Ca institutie politica a statului modern, ele reprezinta un dispozitiv de selectare si ierarhizare a datelor istorice.

Stim, inclusiv din epoca inca recenta a regimului comunist, ca arhivele pot fi inchise, ca ele pastreaza fonduri speciale, secrete, colectii la care accesul ramane limitat si controlat. Stim, de asemenea, ca arhivele nu pastreaza tot. Pentru ca arhivele sunt intotdeauna structurate de catre stat, caruia i se supun. Un stat metodic si foarte birocratizat, asa cum a fost cel de-al treilea Reich german, a pastrat in detaliu chiar si memoria represiunii. Dimpotriva, statele totalitare de tip sovietic, care nu-si dezvaluiau decat partial si cu ipocrizie identitatea represiva si al caror sistem administrativ nu era nici pe departe eficace si riguros, au pastrat in arhivele lor doar marturii incomplete si uneori indirecte ale represiunii in masa.

Arhivele se identifica perfect cu statul care le-a creat. Statul de drept, care nu are misiune mai importanta decat sa asigure si sa protejeze drepturile cetatenilor sai, trebuie sa se supuna el insusi unor reguli. Ca atare, arhivele nu-i vor mai apartine decat din punct de vedere administrativ.

 

Cercetarea istorica

Accesul cercetatorilor la arhive nu trebuie limitat, ci doar reglementat conform normelor democratice in vigoare in tarile dezvoltate. Confruntarea realitatilor si asteptarilor tarii noastre cu experientele nationale si internationale din domeniu este benefica. Sunt convins ca dezbaterile care se inscriu pe calea deschiderii europene si universale vor promova modalitatile de acces, de inter-comunicare si de schimb intre institutiile cu rol de conservare si de valorizare a arhivelor din diferite tari. Din perspectiva acestor schimburi, exista o serie de date privind istoria Romaniei din secolele XIV – XIX in arhivele Turciei, fosta putere suverana a epocii, in timp ce alte marturii se afla la Viena si Budapesta, in Rusia si Polonia ori chiar in Italia si Franta. La randul lor, aceste tari sau altele pot fi interesate de accesul la arhivele romanesti. In consecinta, este nevoie de o reglementare internationala, dublata de legi nationale adecvate, in care sa se stipuleze conditiile de acces, de imprumut, de multiplicare, de restituire, de despagubire in caz de pierdere sau deteriorare.

 

Reconstituirea adevarului

Reconstituirea istoriei noastre – ca si a altor tari din regiune, „beneficiare” ale ocupatiei sovietice – nu se poate realiza fara a cunoaste si documentele sau filmele realizate dupa anul 1944 de catre Marea Britanie, Statele Unite, Franta. Au trecut mai bine de 50 de ani si, daca ar fi sa credem informatiile vehiculate in Romania, arhivele acestor state ar detine atat documente, cat si filme despre marile procese politice in care au fost implicati Maniu si Mihalache sau alti lideri democrati din Polonia, Ungaria, Cehia, Bulgaria. Prin urmare, este natural sa dorim un raspuns la aceste intrebari si sa propunem elaborarea unei reglementari europene care sa ia in considerare valorificarea onesta a arhivelor.

O problema care asteapta o solutie optima, in primul rand din partea specialistilor romani, se refera la restituirea arhivelor care au apartinut Academiei Romane si care au fost transferate la Ministerul de Interne. Argumentul ca cele mai bune conditii de conservare a documentelor se afla in depozitele Ministerului de Interne nu se mai justifica acum, cand, la Academie, sunt in curs de finalizare spatii moderne, corespunzatoare acestei utilizari. Academia Romana isi revendica un drept incontestabil.