Discurs la aniversarea a 180 de ani de invăţămant tehnic romanesc, Universitatea Politehnică din Bucureşti, 25 septembrie 1998 

Comuniunea inter-universitara

Imi este destul de greu sa-mi reprim bucuria de a reintalni astazi  prieteni de o viata, cercetatori si tehnicieni impreuna cu care am lucrat indeaproape in anii trecuti. La orice aniversare in invatamant evocam trecutul universitatilor, dar ne confruntam si cu propriul nostru trecut. De aceea, voi traversa si eu aceasta proba a amintirilor personale. Nu pot sa uit emotia de a fi lucrat cu studentii mei in laboratorul amenajat pe locul fostulului birou de rector al Institutului Politehnic al profesorului Nicolae Petrulian, in cladirea din Polizu sau cum, mai tarziu, ca cercetator, am putut folosi microsonda si alte aparate ale Facultatii de metalurgie colaborand cu colegii din Politehnica. Nu pot sa nu ma mandresc ca am pregatit serii si serii de ingineri care lucreaza astazi pe tot cuprinsul Romaniei si in unele dintre cele mai indepartate tari ale lumii.

In lunile si apoi in anii care au urmat dupa decembrie ’89, ca prorector si rector al Universitatii Bucuresti, am cooperat permanent cu conducerea Universitatii Politehnice si am reusit sa ne intelegem, in ciuda faptului ca aveam unele divergente in problema impartirii spatiilor de cazare a studentilor in camine. Ca presedinte al Consiliului National al Rectorilor, m-am bucurat de sprijinul permanent al domnului rector Gheorghe Zgura si, mai inainte, de cel al domnului rector Virgil Constantinescu, acum ambasador al Romaniei la Bruxelles, ca si de cel al tuturor prorectorilor si profesorilor din Universitatea Politehnica. Am fost solidari si la bine, si la greu, pentru ca binele sa invinga. Imi amintesc cum am venit sa protestez aici, alaturi de profesorii si studentii din Politehnica, atunci cand invatamantul tehnic risca sa fie diminuat prin unele masuri propuse de ministrul Invatamantului din acea vreme.

 

Ctitoria lui Gheorghe Lazar

Trecutul si prestigiul Institutului Politehnic impun respect si admiratie, incepand chiar prin contributia lui Gheorghe Lazar, socotit pe buna dreptate ctitor, in acelasi timp, al invatamantului tehnic si al invatamantului umanist. Vocatia lui de profesor a acoperit mai multe discipline, iar vocatia lui de ziditor s-a bizuit pe multilateralitatea invatamantului. Aceasta ingemanare, de care am beneficiat si eu, de pregatire tehnica si umanista, te ajuta intotdeauna in viata si in cariera. Unul dintre profesorii mei, care era doctor al unei universitati tehnice din Germania, dar si doctor in stiinte in Elvetia, spunea mereu cat de important este ca un inginer sa aiba cultura si elocinta, pentru ca proiectele lui sa convinga si sa fie puse in aplicare.

In 1819, intr-o Europa in care campaniile napoleoneene disipasera si idei, si reforme, de la Codul Civil la sistemul metric, Scoala lui Gheorghe Lazar pregatea primii specialisti in masuratori de cadastru din aceasta parte a continentului. Era un inceput de formare in spiritul a ceea ce trebuia sa aduca precizia in orice fel de activitate umana.

In lunga perioada care a urmat, dar in special dupa 1920, politehnistii au format, dupa modelul francez, un adevarat corp de elita, pentru care legatura etimologica dintre substantivul „inginer” si verbul „a genera”, in sensul de a inventa, de a crea, s-a dovedit esentiala. A fost o perioada profund influentata de ritmurile si realitatile Occidentului, in care Romania a recuperat mult din decalajul din vremea lui Gheoghe Lazar.

 

Scoala de valoare internationala

A fost apoi acea perioada mai recenta a istoriei noastre, marcata de dictatura comunista. Ea trebuie examinata sub multiplele ei aspecte si nu putem nega faptul ca, in acea perioada, inginerii au fost angrenati in numeroase lucrari de cercetare, de proiectare, de executie, care vor ramane prin ce au avut bun si serios si prin ceea ce a creat industria romaneasca in stradania ei de a fi performanta. Au existat si excese, printr-o marire necontrolata a numarului de ingineri, care tindea, in mare masura, sa-i umileasca, scotandu-i din atributiile lor firesti de proiectare, de conducere sau de management, pentru a-i transforma in simpli supraveghetori.

Cel mai important castig al acelor ani a fost reusita Universitatii Politehnice de a ramane un for de inalta pregatire tehnica si de cultura. Acest lucru a fost facilitat si de faptul ca, intr-o perioada, pe care mi-o amintesc foarte bine (pentru ca este generatia copiilor mei), a fi student la Automatica sau la Electronica la Universitatea Politehnica din Bucuresti echivala cu un certificat de superdotat. A fost momentul in care nota minima de admitere, in urma unui examen foarte dur, ajunsese 9,00.

Am avut ocazia, in calatoriile pe care le-am facut dupa 1989, cand am fost invitat sa tin conferinte in universitati prestigioase din  lume, sa intalnesc absolventi ai Politehnicii Bucuresti din acea perioada. Ei s-au impus cu o viteza uluitoare in mastere si doctorate, in special in universitatile americane. Aveau, pe langa buna pregatire de specialitate, un capital deosebit: o solida cultura, formata in liceul romanesc si continuata in aceasta universitate. Politehnica a avut mereu orchestre proprii de muzica clasica, artisti plastici, scriitori, oameni care au pretuit arta si si-au salvat menirea si viitorul prin contactul cu marea cultura universala.

Profesorii, cercetatorii si studentii Politehnicii din Bucuresti au participat la acea rezistenta culturala care, atunci cand afirmarea intr-un regim concurential deschis a devenit realizabila, le-a asigurat temeiul unor cariere stralucite. Universitatea Politehnica din Bucuresti s-a validat ca un partener de mare calitate pentru institutii de invatamant din intreaga lume.

 

Arderea etapelor

As vrea sa abordez, si in acest cadru, o problema despre care am vorbit deseori. In ultimele decenii, in America, in Vestul Europei si in cateva tari din zona Asia-Pacific s-a trecut accelerat la  o societate post-industriala, in timp ce alte tari, printre care si Romania, au ramas cantonate, in mare parte, in societatea de tip industrial. As vrea sa fiu bine inteles: doresc sa propun si nu sa combat. Romania a avut si are nevoie de industrie, Romania are nevoie de ingineri. Dar avem nevoie de industrii care protejeaza mediul inconjurator, de industrii care economisesc energia, de acele industrii ale caror resurse nu se epuizeaza in cativa ani. Avem nevoie, cu prioritate, de industriile specifice societatii informationale. Si cred ca aceasta trebuie sa fie o optiune strategica a Romaniei, rapid transpusa in practica. Aceasta optiune presupune acordul si sprijinul dumneavoastra.

Plecand de la o economie excesiv centralizata si profund birocratica, Romania trebuie sa sara peste etape. Nu ne putem permite sa reluam integral calea parcursa de statele occidentale. Daca vom repeta intocmai aceasta cale, atunci decalajul dintre noi si tarile dezvoltate se va accentua. A ne stabili alt tel decat societatea post-industriala informationala, ar insemna, in acest moment, o cadere rapida in trecut.

Vorbim frecvent despre atmosfera, hidrosfera, biosfera, despre sfera culturii si sfera politicii. Marea provocare vine insa din info-sfera, si inteleg prin aceasta nu doar schimbul de informatii intr-o retea, ci si o interconectare a activitatilor umane intr-o retea. Opozitia intre pregatirea preponderent teoretica, umanista, si cea practica, tehnica, este un nonsens. In societatea post-industriala informationala, solutia unei probleme tehnice ar putea veni dintr-o abordare metaforica; dupa cum profesii fundamental umaniste vor fi de neconceput fara dotari tehnice extrem de complexe.

 

Revirimentul Politehnicii

Universitatea Politehnica este astazi o sinteza a invatamantului tehnic, umanist, de management si de administrare a afacerilor. Aceasta este realitatea care da forta noii Universitati Politehnice, asa cum a fost ea gandita de Senatul sau, inca in 1992. La admiterea din acest an s-a produs un reviriment al interesului tinerilor pentru Politehnica. Este un semnal bun pentru intreaga societate romaneasca. Tinerii, scoala, cultura tinerilor sunt cel mai exact barometru al starii de fapt dintr-o societate. Revirimentul Universitatii Politehnice devine un semn bun pentru noi toti.

Stiu foarte bine ca ideea societatii informationale contrasteaza cu bugetul firav al ministerului, cu laboratoarele dotate inca la limita de supravietuire, cu calculatoare care nu sunt din ultima generatie si cu multe alte asemenea neajunsuri. Toate acestea nu se pot rezolva de azi pe maine. In acelasi timp, trebuie sa spun ca reforma profunda a societatii romanesti va incepe sa dea roade cand vom renunta sa mai asteptam ca problemele sa se rezolve la nivel central. Romania are nevoie de initiativa, creativitatea si responsabilitatea fiecaruia dintre noi.

Ar fi riscant sa incerc sa dau o definitie a ingineriei, dar intotdeauna m-am gandit ca un inginer este un om care stie sa masoare, in mod complex si la nivel esential. Este o abilitate extrem de utila acum, cand fundamentarea unitatilor de evaluare si autoevaluare constituie un tel al universitatii moderne.

Protagoras spunea, cu peste 2000 de ani in urma: „Omul este masura tuturor lucrurilor”. Profesorii, cercetatorii si absolventii universitatilor romanesti sunt, astazi, masura viitorului.