Discurs inaugural la cel de-al XV-lea Atelier NATO, cu tema Securitatea europeană, Viena, 21 iunie 1998 

 

Scena si actorii securitatii europene

O analiza a securitatii europene, actuale si de perspectiva, trebuie sa porneasca de la momentul fondator al erei inaugurate in 1989 prin prabusirea zidului Berlinului, urmata de instaurarea, rand pe rand, a unor regimuri democratice in majoritatea covarsitoare a statelor din Estul continentului. Aceste transformari au incheiat definitiv perioada postbelica a Razboiului Rece, au redefinit problema europeana, transformand radical si scena, si actorii securitatii europene.

Caderea regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est, reunificarea germana, dizolvarea Pactului de la Varsovia, dezmembrarea Uniunii Sovietice au marcat disparitia sistemului bipolar. Intreaga Europa si-a proclamat aderenta la valorile comune ale democratiei pluraliste, primatului legii, apararii drepturilor omului si economiei libere de piata.

In esenta lui, tot acest proces a insemnat un progres enorm pentru umanitate. El a pus capat oprimarii si represiunii care ne-au mutilat istoria in ultima jumatate de veac, tot asa cum a pus capat si unei logici aberante necrutatoare a conflictului in raporturile dintre state.

Sfarsitul acestei perioade sumbre din istoria europeana are si un corolar de perspectiva, definibil printr-o propozitie aparent banala. O repetam convinsi fiind ca securitatea europeana va fi unica si indivizibila.

 

Conflicte rezolvate; antagonisme congelate

Atata vreme cat Europa a fost divizata, securitatea europeana a fost si ea divizibila. Mostenita din secolul al XIX-lea, diviziunea Europei a avut destine diferite in Vestul, respectiv in Estul continentului. Dupa al doilea razboi mondial, unificat de Alianta Nord-Atlantica si de comunitatile europene, Occidentul a rezolvat conflicte ce pareau altadata insolubile, in vreme ce, in Estul Europei, dominatia URSS a congelat antagonisme mai vechi sau mai noi. Scutita, printr-un sistem solid si democratic de aliante, de ciocniri interne, Europa de Vest putea simplifica, putea uita sau, in cel mai bun caz, putea privi cu calm conflictele din „cealalta Europa”, care nu-i afectau direct, politic sau militar, securitatea. Asa se face ca Occidentul s-a simtit cel mai lezat (nu amenintat) cand Ungaria sau Cehoslovacia au fost invadate.

Disparitia bipolarismului a generat in Europa o situatie inedita. In locul unui bloc in aparenta uniform, Tratatul de la Varsovia, Occidentul s-a vazut in fata unui est cu o infinitate de conflicte dintre cele mai diferite: etnice, religioase, politice, nationale. Sa ne imaginam o clipa ca spectacolul european ar fi incremenit in acest contrast: NATO ar fi ramas intangibil si imobil, Uniunea Europeana si-ar fi continuat constructia interna, lasand spatiul central- si est-european sa se scufunde in violenta si haos. Ce ar mai fi ramas din Europa de Est in afara ruinelor? Si cat i-ar fi trebuit Europei de Vest pentru a aluneca si ea pe panta antagonismelor? Daca nu s-a intamplat asa, este pentru ca NATO si Uniunea Europeana au decis sa se largeasca, raspunzand aspiratiilor celor mai profunde ale democratiilor restaurate din Europa estica si, in egala masura, propriei lor vocatii determinante, aceea a unificarii si dialogului.

Inlocuind protectoratele concurente cu solidaritatea unor organizatii care construisera, piatra cu piatra, vreme de 40 de ani, pacea si cooperarea intre Germania si Franta, intre Austria si Italia, intre tari mari si tari minuscule, NATO si Uniunea Europeana au oferit tarilor din Est un model, un tel comun, un cod de conduita in politica lor interna si externa.

Integrarea a devenit un obiectiv major comun, o aspiratie comuna fundamentala, marea oportunitate istorica in schimbul careia NATO si Uniunea Europeana nu cer decat un singur lucru: un exercitiu democratic comun, tradus, in planul raporturilor regionale, prin eliminarea in comun a oricarui focar potential de conflict.

 

Proiectul Europei solidare

Vointa popoarelor din Europa Centrala si de Est de a fi recunoscute ca impartasind valorile marii traditii democratice occidentale a devenit un formidabil motor al proceselor de cooperare si de constructie a noii arhitecturi de securitate continentala. Ca urmare, scena securitatii europene de azi se defineste printr-un spectru divers de state membre ale Aliantei Nord-Atlantice; state aspirand la aceasta calitate; state care beneficiaza de o relatie speciala cu NATO, cum sunt Ucraina si Federatia Rusa; state care, facand parte din Organizatia de Securitate si Cooperare in Europa, respecta deciziile acestei organizatii si altele care nu fac parte din OSCE si profita de acest fapt pentru a ignora orice principiu comun de securitate europeana.

Nu trebuie sa cadem in capcana logica, uneori chiar ideologica, de a confunda aceasta arhitectura in statu nascendi cu haosul. Dimpotriva, consider ca aceasta diversitate va grabi acel proiect de viitor pe care l-as numi al Europei solidare. El poate deveni o realitate in deceniile urmatoare, dar numai daca este asumat de toti actorii jocului politic, cu egala implicare si vointa politica. Cert este ca, astazi, un eventual conflict care ar angaja doua tari din estul Europei nu ar mai putea fi privit cu calm de dincolo de ceea ce a fost Zidul Berlinului. Securitatea europeana este de-acum indivizibila.

 

Strategii active si politici preventive

Conceptul de securitate europeana trebuie sa conduca la inlocuirea strategiilor reactive cu strategii active. Trecerea de la raspunsuri ad-hoc in situatii conflictuale la o conceptie axata pe prevenirea crizelor impune constructia unor mecanisme specifice. Nu este usor, dar lectia ultimilor 50 de ani ne-a convins ca singurele mecanisme eficace si singurele costuri materiale si umane suportabile apartin politicilor preventive.

In principal, prevenirea crizelor reclama, pe de o parte, identificarea noilor tipuri de riscuri, iar pe de alta parte, identificarea institutiilor sau a structurilor capabile sa asigure gestionarea politica a potentialului de conflict. In ce priveste riscurile, nu am ezitat sa sustin si sa repet ca, in etapa actuala, potentialul cel mai exploziv este reprezentat de national-comunism. Din nefericire, in anul care s-a scurs de la precedentul Atelier NATO, aceasta s-a confirmat, inainte de toate, in spatiul ex-iugoslav.

 

Natura conflictelor interetnice

Romanii sunt mai sensibili decat alte popoare la problemele totdeauna delicate ale raporturilor interetnice intre majoritate si minoritati. Dar sensibilitatea lor se traduce acum in faptul unic in Europa, al participarii partidului reprezentand minoritatea maghiara la guvernare, cum se traduce, pe un alt plan, intr-o mai clara intelegere a naturii conflictelor interetnice contemporane. Acestea nu sunt, orice s-ar crede, o fatalitate in sud-estul sau in estul Europei. Ele devin periculoase cand li se adauga anumite ingrediente. Disparitia acestora stinge flacara conflictului, asa cum absenta oxigenului stinge orice flacara.

Un conflict interetnic se naste dintr-un deficit major de democratie – de la drepturile minoritatilor la comunicarea interetnica; de la interese politice divergente la mitologii conflictuale; de la o inflexibila ignorare a insesi notiunii de negociere la inlocuirea acesteia cu monologul si arbitrariul reciproc. Asemenea situatii pot duce la declansarea conflictului. Durata acestuia depinde insa de existenta unor grupuri solide economic sau solid sustinute economic.

National-comunismul este, ce-i drept, un reziduu – dar, departe de a fi un reziduu arhaic, el este o scorie a insesi tranzitiei pe care o traim. Fostii reprezentanti ai unor structuri comuniste care nu vor sau nu pot sa se adapteze noului context, ai unor structuri ale politiei politice, fosti functionari ai partidului unic, relicve ale protipendadei comuniste ascund sub demagogia nationalista vointa salbatica de a-si pastra puterea si privilegiile cu orice pret.

Prevenirea transformarii in epidemie nu se poate limita la afirmatii simpliste despre traditiile nationaliste ale estului european. Nu atat pentru ca estul nu are nici un fel de monopol de acest fel, ci mai ales pentru ca riscam sa nu intelegem ce avem de facut. Sunt ferm convins ca, pentru prevenirea epidemiei national-comunismului, solutia consta in primirea de noi membrii in NATO si Uniunea Europeana – adica expansiunea valorilor pe care aceste organizatii le protejeaza si le simbolizeaza.

 

Alte surse potentiale de conflict

O a doua primejdie deriva din faptul ca procesul tranzitiei in fostele state comuniste din Europa implica mari dificultati economice, care pot deveni surse de instabilitate. Tarile in tranzitie sunt afectate in acelasi timp si de instabilitatea de sistem la nivel international. Fiind mai putin pregatite pentru a face fata acestei situatii, aceasta poate fragiliza ordinea lor interna si procesul reformelor. Dar cel mai important obiectiv care trebuie fixat astazi este sustinerea proceselor de democratizare. Succesul tranzitiei in Europa Centrala si de Est continua sa ramana un factor vital al stabilitatii intregului continent.

Pe langa efecte benefice, globalizarea creeaza si un tip nou de sfidari la adresa securitatii statelor. Contrabanda, crima organizata, terorismul, migratia ilegala, instabilitatea financiar-bancara, prejudiciile aduse mediului inconjurator sunt cateva dintre consecintele permeabilizarii frontierelor si ale cresterii interdependentelor intre state. Ele ar putea deveni surse de conflict intre aceste state.

 

Redefinirea conceptului strategic al NATO

Continutul insusi al conceptului de securitate sufera o transformare evidenta, fiind, fata de trecut, mai putin axat pe componenta militaro-strategica si din ce in ce mai mult pe aspectele economice, politice, ecologice. De aceea, suntem cu totii chemati sa participam la acest proces de redefinire a securitatii pe continentul nostru.

Punctul de plecare ar trebui sa fie prefigurarea tendintelor de evolutie a sistemului mondial, a sfidarilor globalizarii, mai ales in contextul limitelor pe care aceasta le-ar impune atributelor statului national, precum si prefigurarea importantei pe care o capata spatiile integrate, actorii supranationali si societatea civila.

Daca redefinirea conceptului strategic al NATO pleaca de la ideea generoasa a transformarii NATO dintr-un instrument de aparare colectiva a teritoriului aliatilor intr-unul de aparare a intereselor de securitate europeana, putem conchide ca toate celelalte state, mai mult sau mai putin apropiate de granitele Aliantei, nu mai sunt considerate potentiali inamici, ci potentiali parteneri.

Romania, dar nu numai Romania, este sensibila la tendintele de creare a noii linii de demarcatie in Europa, ca si la teoriile care, pe baza determinismului cultural sau religios, incearca sa limiteze aria valorilor democratiei, statului de drept si chiar a economiei de piata libera la anumite tari europene, cu excluderea altora. O Europa divizata in centre de putere si periferii aproape excluse a generat, de mai multe ori in istorie, conflicte dramatice. Daca securitatea europeana este indivizibila, orice divizare pe asemenea criterii va pune in pericol insasi aceasta securitate.

Raspunsul la intrebarile pe care ni le punem astazi, aspirand la crearea unui climat pasnic si prosper pe continent, incepe cu identificarea si solidarizarea noastra in tot ceea ce ne uneste. Ceea ce ne deosebeste sa nu mai fie niciodata sursa de conflict si sa imbogateasca, cu adevarat, mostenirea diversitatii culturale europene.