Cuvânt la întâlnirea cu delegaţia Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, Bucureşti,

Palatul Cotroceni, 27 aprilie 1998 

 

Cunoaşterea locului unde zideşti

Cred că, acum, cea mai bună limbă pe care o putem vorbi este limba arhitecţilor. Toţi politicienii vorbesc despre arhitectura de securitate, despre arhitectura construcţiei sociale pentru mileniul următor şi cred că nu întâmplător. Pentru că orice construcţie solidă este legată de capacitatea de a imagina şi de a crea un proiect.

Arhitecţii sunt, fără îndoială, cei mai avizaţi (şi chemaţi) să înţeleagă necesitatea unor proiecte noi, pentru societatea de mâine. În timp ce construcţiile politice, care atrag atenţia opiniei publice, se prăbuşesc adeseori foarte repede, operele imaginate de arhitecţi sunt cele care rămân.

Profesiunea mea de geolog nu m-a împiedicat să mă las fascinat de medicină şi arhitectură. Întotdeauna ceea ce tu nu poţi face ţi se pare lucrul cel mai deosebit. Pentru această perioadă din viaţa mea, când sunt Preşedinte, înainte de a mă întoarce la meseria mea, pot, totuşi, să fac ceva pentru arhitectură. Şi anume să nu mă amestec în treburile arhitecţilor. Timp de 25 de ani, ţara aceasta a avut neşansa de a fi condusă de un şef absolut, care s-a crezut şi primul arhitect al ţării, probabil şi al lumii. Pentru a-şi realiza proiectele, a reuşit să demoleze şi să distrugă sate, cartiere, monumente arhitectonice. Din fericire, nu toate.

Primul lucru pe care îl înţelege un adevărat specialist este că nu poate fi specialist, în acelaşi timp, într-o altă profesie. Aşa cum el doreşte să fie consultat atunci când este vorba de profesiunea lui, dacă este cu adevărat o figură importantă în domeniu, tot aşa va proceda în alte domenii, consultând specialiştii din acele domenii.

Se poate face totuşi mai mult în sprijinul respectului pentru valorile arhitecturale. Arhitecţii propun şi argumentează proiecte importante, dar de la proiect până la transpunerea în practică este un drum lung. Iar pe acest drum lung, de obicei, apar birocraţia, ignoranţa, indolenţa, de multe ori interese financiare de grup care pot să împiedice realizarea unor proiecte valoroase. O intervenţie a politicului, a administraţiei publice este de dorit atâta timp cât se face în conjuncţie cu creatorii de proiecte.

Astăzi trăim într-o lume aproape globalizată, o lume a interdependenţelor şi a comunicării. Suntem, în acelaşi timp, într-un mare pericol: să nu mai cunoaştem lumea reală şi să vedem doar lumea pe care ne-o furnizează mass media. Cu o aroganţă de neimaginat, se fabrică o contra-realitate, iar noi vedem ţările aşa cum ne sunt prezentate prin televiziune şi internet. De multe ori şi ţara mea a fost prezentată ca o ţară a gunoaielor, a mizeriei, a orfanilor şi a handicapaţilor. Aceasta este imaginea care se cumpără şi, deci, se vinde. Sper că dumneavoastră aţi avut şi veţi avea posibilitatea să cunoaşteţi România reală, monumentele sale istorice, elementele de arhitectură rurală tradiţională, dezvoltarea urbanistică, ce este valoros sau ce strică şi nu trebuie continuat.

Legat strict de proiectul care prilejuieşte prezenţa delegaţiei Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor la Bucureşti, aş vrea să atrag atenţia asupra unor particularităţi ale procesului de tranziţie al ţărilor post-comuniste, al României, mai ales.

 

Locuinţe în vremi de sărăcie

Tranziţia post-comunistă este un proces care se derulează pentru prima dată în istorie. În general există prea puţin interes de a se depăşi imaginea de suprafaţă, fie că este vorba de relaţii economico-financiare, politice, sociale, sau, pur şi simplu, interumane.

Problema sărăciei există peste tot, dar ea este foarte diferită. Sărăcia din Statele Unite nu are nici o legătură cu cea europeană; stilul de viaţă al unui homeless, viaţa în bidonville sau în favelas pot fi comparate, dar diferenţele rămân evidente; după cum şi sărăcia din ţările post-comuniste este diferită de cea rămasă în urma unei dictaturi fasciste. Comunismul a lichidat proprietatea privată asupra terenurilor agricole, a expropriat industria şi a naţionalizat în majoritate locuinţele urbane, în primul rând pe cele temeinic concepute şi frumos realizate.

În societăţile post-comuniste, cei mai afectaţi de sărăcie sunt bătrânii. Situaţia lor este cea mai gravă, pentru că pensiile lor devin tot mai mici în raport cu creşterea preţurilor. Psihologic, ei se adaptează cel mai greu la schimbare, iar economia de piaţă îi respinge cu brutalitate. Pe de altă parte, tinerii par cei mai avantajaţi. Psihologic, ei se adaptează rapid la schimbare, au şansele cele mai mari de a se califica şi de a se afirma, iar când nu le au în ţara lor, pot încerca în Vest şi fac faţă cu brio într-un sistem concurenţial global.

În domeniul locuinţelor, lucrurile stau exact invers. Bătrânii oraşelor, care locuiau, în proporţie de 90%, în imobile de stat, au avut posibilitatea să şi le cumpere la un preţ simbolic, devenind proprietari. În schimb, tinerii, în ciuda faptului că pot să acceadă la salarii bune, mai ales atunci când lucrează pentru companii străine în domenii performante, nu pot, totuşi, suporta preţul prohibitiv al noilor locuinţe. Aceasta afectează însuşi viitorul naţiunii. Mulţi tineri ezită să îşi întemeieze familii, întârzie deliberat să aibă copii şi natalitatea scade dramatic. Măsurile luate de statul român, de a garanta credite pe termen lung, nu pot face faţă creşterii galopante a preţului locuinţelor, iar cea mai mare parte a tinerilor superdotaţi, care pleacă în străinătate, o fac în special pentru că nu pot avea locuinţe proprii, aici. În momentul de faţă, peste 10.000 de tineri români sunt înscrişi la master şi doctorat în universităţi americane. O parte importantă ar dori să revină, dar o piedică esenţială o constituie lipsa locuinţelor. Găsirea unei ieşiri convenabile din această situaţie critică depinde şi – sau în primul rând – de arhitecţi.

 

Proiectul unui Bucureşti al viitorului

Proiectul unui Bucureşti al viitorului trebuie să plece de la o idee esenţială: conservarea centrului istoric şi crearea unui sit modern, care să înglobeze centrul administrativ conceput în anii ’80, Palatul Parlamentului, băncile din zonă şi un nou centru de afaceri. Problema rămâne a banilor, pentru că aceste construcţii cer antrenarea unor investiţii enorme.

Împărtăşesc ideea că trebuie urmat proiectul care a câştigat concursul internaţional. Transpunerea lui în practică depinde însă de succesul politic şi economic al României. Dacă România este văzută ca o placă turnantă pentru dezvoltarea durabilă a Europei Centrale şi de Sud-Est, atunci este de aşteptat ca mari bănci, mari companii economice să îşi deschidă filiale în Bucureşti. S-au avansat idei în acest sens şi am sugerat reprezentanţilor unor asemenea societăţi să preia reali-zarea unor segmente din proiectul în discuţie.

Vorbeam de imaginea negativă a României. S-ar părea că lumea vede doar zonele mai sărace din câmpie. În multe alte zone, de deal şi de munte, în podişul Transilvaniei, în vecinătatea oraşelor, se ridică o mulţime de vile şi case impozante, pentru una sau două-trei familii, depozite comerciale, hale industriale, moteluri, restaurante.

Anul trecut s-au construit 35.000 de case şi există autorizaţii pentru încă 30.000. Raportat la populaţia noastră, de cca. 22 milioane de locuitori, din care 17 milioane adulţi, numărul noilor locuinţe apare impresionant. Televiziunile nu arată decât kitsch-urile. Dar multe case se construiesc după proiectele unor arhitecţi adevăraţi şi sunt bine încadrate în peisajul arhitectonic local.

 

Cum promovăm arta de a construi

Nenumărate considerente demonstrează faptul că rolul arhitecţilor este unul hotărâtor pentru modernizarea României. Ar trebui să vină din partea societăţii civile ideea de a impune propagarea, prin mass-media, a exemplului pozitiv care să conserve tradiţiile locale, identitatea naţională, alături de linia modernă, funcţională, a noii arhitecturi. Dacă Uniunea Arhitecţilor, cu ajutorul unor astfel de organizaţii, ar prelua acest demers, s-ar stopa mania palatelor cu turnuleţe de tablă. Cu cât proprietarii din această categorie sunt mai bogaţi, cu atât co-mandă mai multe turnuleţe. Intrarea în Bucureşti dinspre sud este străjuită de astfel de palate, proiectate nu se ştie de cine. Arhitectura Capitalei nu poate fi lăsată pe seama neprofesioniştilor.

Sunt multe talk-show-uri cu oameni politici şi prea puţine cu profesionişti. Arhitecţii sunt foarte rar invitaţi la dezbateri publice.

De la arhitectura populară până la cea de avangardă ar fi în România multe direcţii de urmat. Cum spuneam, o direcţie prioritară trebuie să includă proiectarea unor locuinţe ieftine, accesibile tinerilor, precum şi a unor locuinţe sociale pentru familiile cu copii care locuiesc acum în condiţii inumane.

Cinci decenii de demolări şi propagandă, de salturi mortale de la un stil la altul, alăturarea de cocioabe, blocuri-cazarmă şi palate respirând opulenţă şi dispreţ nu puteau să nu-şi lase amprenta asupra mentalităţii oamenilor. De aceea reacţia opiniei publice, a arhitecţilor reprezintă o contraofensivă necesară şi normală împotriva ofensivei prostului gust şi a improvizaţiilor de tot felul.

Ca un cercetător al arhitecturii interioare a Pământului am fost mişcat de mărturisirea lui Antoine de Saint-Exupéry, care se considera un arhitect care transformă piatra în linişte. Arhitecţii pot înnobila deopotrivă şi materia neînsufleţită, şi viaţa oamenilor. Promovarea artei de a construi şi transformarea actului zidirii în edificii estetice şi funcţionale sunt imperative ale prezentului, chiar dacă el se numeşte încă tranziţie.