Declaraţie cu privire la cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, Bucureşti, 9 aprilie 1998 

 

Anchete fără ingerinţe politice

În ultimele zile, în mediile politice şi în societatea civilă au fost reluate discuţiile referitoare la modul în care trebuie acţionat pentru aflarea adevărului şi determinarea vinovăţiilor în legătură cu evenimentele din decembrie 1989.

Indiferent de calitatea pe care am avut-o în viaţa politică sau în societatea civilă, în aceşti opt ani, punctul meu de vedere în legătură cu ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 a fost unul singur: societatea românească trebuie să afle adevărul. Nu am vorbit niciodată despre răzbunare, despre vinovăţii sau responsabilităţi colective, despre etichetări în bloc. Indiferent de persoanele sau de instituţiile implicate în represiunile de atunci, trebuie să aflăm adevărul pentru a ne asuma cinstit istoria noastră recentă şi pentru a o transmite corect generaţiilor următoare. Anchetele trebuie să-şi urmeze cursul fără ingerinţe politice sau de orice altă natură.

Pe de altă parte, nu poţi lupta pentru adevăr pornind de la percepţii false. Iar una dintre cele mai grave şi mai triste percepţii false ale societăţii româneşti de azi este aceea că adevărul despre decembrie 1989 nu va fi aflat niciodată, indiferent de demersurile politice, judiciare sau civice întreprinse în acest sens. Pentru ilustrarea acestei idei s-au oferit exemple din alte ţări unde există evenimente neelucidate. La întărirea ei a contribuit din plin şi lipsa de finalitate a volumului imens de muncă depus în comisiile parlamentare care au fost împuternicite să facă lumină în evenimentele de atunci. Ceea ce s-a făcut în ultimele luni pentru soluţionarea acestor cauze, de data aceasta prin intermediul Parchetului, demonstrează clar că adevărul poate fi aflat dacă există voinţa politică de a lăsa Parchetul să lucreze.

În legătură cu ceea ce s-a reuşit concret în acest sens sunt lucruri încă puţin cunoscute. Până la 1 septembrie 1997, chiar nici unul dintre dosarele Parchetului Militar aşteptate de mai mulţi ani nu fusese dus până la capăt. În perioada septembrie 1997–aprilie 1998, au fost încheiate şi trimise instanţelor de judecată 16 dosare, iar alte trei dosare se află în curs de finalizare. Chiar în cazuri în care s-au făcut speculaţii despre o oprire a anchetelor, acestea au fost, de fapt, accelerate.

Soluţionarea acestor cauze a presupus şi presupune o muncă uriaşă. La Cluj-Napoca au fost audiaţi 200 de martori, iar ancheta e cuprinsă în patru mii de pagini de dosar. La Sibiu au fost necesare 300 de audieri, iar dosarele anchetei însumează peste patru mii de pagini.

 

Individualizarea răspunderii

Terenul pe care acţionează anchetatorii este încă minat de interese diverse, de temerile martorilor, de puţinătatea sau de degradarea în timp a probelor materiale. Într-o discuţie pe care am avut-o cu un grup de revoluţionari, aceştia au propus o lege care să facă posibilă aflarea adevărului în condiţiile în care unii participanţi la evenimente, care depun mărturie, să fie feriţi prin lege de răspundere penală şi să poată vorbi fără frica unei pedepse. Este o idee la care se cuvine să medităm împreună, pentru că ea opune conceptul de adevăr celui de compromis, făcând posibilă o eludare esenţială a răspunderii. Evident, nu pot concepe amnistierea unor fapte care reprezintă crime împotriva umanităţii sau încălcarea unor reguli fundamentale obligatorii chiar şi în timp de război.

Pe de altă parte, pledez pentru o apărare permanentă a onoarei şi prestigiului acestei instituţii fundamentale care este armata. Nu se poate aduce în discuţie, în termeni generali, statutul oştirii, al corpului de comandă, patriotismul sau moralitatea ofiţerilor sau subofiţerilor. Modul în care trebuie acţionat pentru aflarea adevărului exclude de la bun început vinovăţiile colective sau culpabilizarea instituţiilor. Cred că trebuie urgentată adoptarea unei legislaţii clare şi democratice care să excludă pe viitor implicarea armatei în conflicte sociale sau politice interne.

Societatea românească trebuie să ştie că astăzi suntem în măsură să stabilim adevărul despre represiunile din decembrie 1989 şi vinovăţiile persoanelor implicate în aceste represiuni. Ea trebuie să mai ştie că avem voinţa politică de a spune acest adevăr până la capăt.