Alocuţiune la inaugurarea Standului românesc la Târgul Internaţional de Carte de la Leipzig,

25 martie 1998 

 

Respublica litterarum

Nici un alt subiect nu este mai legat de civilizaţia europeană decât cartea. Popoarele europene s-au definit dintru început, drept popoare ale cărţii. Desigur, a fost vorba mai întâi despre carte înţeleasă ca text sacru, ca sistem absolut de referinţă.

În zorii Evului Mediu, Europa s-a născut unită. Mulţimea de regate şi principate care forma atunci geografia politică a continentului nostru avea în carte, în textul Revelaţiei creştine, un principiu federator. Datorită cărţii, această multitudine de regate şi principate, fie că urmau tradiţii politice romane, fie că exprimau rădăcini culturale germanice, alcătuiau împreună o republică creştină, o respublica christiana.

Chiar şi atunci când, începând cu epoca Renaşterii şi a Reformei şi cu apariţia statelor moderne, cartea şi-a pierdut caracterul sacru, ea nu a încetat să joace acelaşi rol federalizator. Cartea Revelaţiei a fost înlocuită cu cărţile modernităţii. Acestea au fost capabile să-i adune într-o republică a literelor, o respublica litterarum, pe toţi cei care credeau în libertatea conştiinţei şi în autonomia gândirii.

 

Intermediar al conştiinţei de sine

Cartea nu a fost numai un factor de unitate a Europei. Ea a fost, în egală măsură, şi adesea simultan, un temei de identitate, un factor care a reuşit să dea mai multă conştiinţă de sine popoarelor europene decât orice proiect politic. Aici, ştiţi mai bine decât oricine, cele două foste state germane nu au oferit naţiunii despărţite decât o formă de protecţie politică, în vreme ce cartea, textul tipărit, a  dat naţiunii înţelegerea propriei identităţi. Înainte de unificarea politică a Germaniei, voinţa cărturarilor germani de a da gândirii o expresie germană şi de a difuza această gândire prin intermediul cărţilor a făurit naţiunea germană unită de astăzi.

O experienţă întrucâtva similară au traversat în epoca modernă şi popoarele din Europa de Sud-Est. Aflate sub dominaţia unor imperii multinaţionale sau chiar lipsite vreme de secole de alcătuiri statale proprii, aceste popoare şi-au construit identitatea prin carte. Că a fost modesta carte de citire sau de gramatică elementară, cartea de istorie, adesea mitologică sau cartea-manifest politic, cărţile au fost cele care au conservat, dezvoltat şi conştientizat elementele identitare pe baza cărora s-au format naţiunile din această parte a continentului, influenţând profund lupta lor pentru independenţă, ca şi ciocnirile între imperii.

 

Cartea de temelie a statului-naţiune

În Europa naţiunilor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea popoarele au rămas popoare ale cărţii. Cu atât mai mult cu cât actul politic de naştere şi de consolidare a statului-naţiune a fost, de asemenea, o carte. O carte aparţinând unui nou tip de sacralitate, care nu mai este religioasă, ci juridică. Constituţia, codul libertăţilor şi drepturilor fundamentale, este şi astăzi cartea de temelie, referinţa ultimă a fiecăruia dintre statele Europei.

Cartea nu a fost şi nu este însă în civilizaţia noastră doar un factor de unitate europeană, un factor de identitate naţională sau un factor de întemeiere a libertăţilor politice colective. Cartea a devenit şi este obligată să rămână, în continuare, un instrument al libertăţii individuale, al rezistenţei şi al memoriei.

Cetăţenii Leipzig-ului ştiu la fel de bine ca şi românii acest lucru. Acestor cetăţeni le aduc acum, cu îngăduinţa dumneavoastră, expresia admiraţiei şi gratitudinii tuturor românilor. Noi nu am uitat că, în lunile furtunoase ale toamnei lui 1989, o mare manifestaţie de solidaritate cu satele româneşti ameninţate cu demolarea a înfruntat aici, în faţa Bisericii Sfântul Nicolae, ostilitatea regimului totalitar est-german. Acele sate erau memoria vie a culturii noastre străvechi. Generozităţii cu care atunci locuitorii Leipzig-ului s-au expus represiunii în numele patrimoniului cultural al României încercăm să-i răspundem acum, aducând, la acest Târg, cărţile convieţuirii interetnice şi bogăţia pluralităţii şi interferenţei culturilor din România.

 

Inamicul regimului totalitar

În epoca totalitară, cărţile libertăţii s-au opus sistematic captivităţii gândirii. În ciuda încercării de a impune o carte uniformizatoare, izvorâtă dintr-o gândire unică, pluralitatea vocilor, pe care cărţile le făceau să răsune, a reprezentat cea mai redutabilă armă a luptei noastre pentru libertate. De aceea, cartea a fost un factor subversiv, un risc asumat, o sfidare a ideologiei oficiale. De aceea, cartea a fost adesea, de-a lungul deceniilor de dictatură, singurul inamic real al puterii comuniste. Pentru acest motiv, nu numai oamenii, dar şi cărţile au fost urmărite, cenzurate, arestate, anchetate, pedepsite, eliminate, distruse.

În România, ca pretutindeni în Europa Centrală şi de Est, oamenii  au fost judecaţi şi condamnaţi pentru a se fi aflat în posesia unei cărţi interzise, pentru a fi citit o carte care nu trebuia citită, pentru a fi citit o carte în alt fel decât o citea puterea. Au fost de asemenea oameni pedepsiţi pentru a fi scris şi răspândit cărţi care, în opinia autorităţilor, n-ar fi trebuit să fie nici scrise şi nici răspândite.

În Europa totalitară au existat oameni care şi-au riscat libertatea şi viaţa pentru cărţi, văzând în ele expresia cea mai concisă a libertăţii conştiinţei şi a demnităţii gândirii. Cartea a meritat asemenea jertfe.

Prin căderea totalitarismului, cartea nu-şi va pierde vocaţia de soldat al libertăţii. Ea rămâne, de asemenea, un martor de neînlocuit al trecutului. Dezbateri asupra dramelor ce sfâşie încă memoria colectivă se organizează astăzi, în Germania, ca şi în România, în jurul unor cărţi. Multe condamnă, unele justifică, altele explică. Sigur este că ele ne împiedică să uităm.

 

Cartea nu poate fi expulzată

În acelaşi timp, cărţile ne ajută să ne înţelegem şi să ne zidim viitorul. Ignoranţa, lipsa de educaţie, dispreţul faţă de oamenii de cultură erau materia primă a totalitarismului. Democraţia se hrăneşte din cărţi, ea este aproape condamnată să fie instruită şi inteligentă. Numai inteligenţi şi instruiţi, oamenii se pot simţi responsabili pentru propriul destin şi răspunzători faţă de destinul colectiv.

Democraţia nu ar putea supravieţui dacă ar fi numai opţiunea unei elite luminate. Democraţia are nevoie de o societate educată. Iar instrumentul privilegiat al acestei educaţii este, fără îndoială, cartea.

Societatea informaţională globală a mileniului trei nu va expulza cartea. Chiar dacă uneori acest bun, atât de familiar nouă, cu foşnetul paginilor şi mirosul discret de cerneală tipografică, pare a fi înlocuit prin cascade de imagini şi de informaţie electronică, aceste două vehicule ale cunoaşterii nu se vor confrunta. Se vor completa, ca parteneri.

Dacă ne gândim bine, rolul formativ al cărţii şi cartea ca formă a libertăţii spiritului nu depind de vehiculul material – pergamentul, hârtia sau suportul electronic al cuvintelor ei. Nu depind nici măcar în mod exclusiv de textul transmis ca atare, ci de relaţia biunivocă între text şi cititorul acestuia, cu infinitatea de subtexte şi de contexte pe care le suscită. De aceea, am putea numi generic carte orice discurs consemnat în scris care se adresează conştiinţei individuale şi încurajează autonomia gândirii. Daţi-mi voie să cred că sensul profund al cărţii nu se va pierde, indiferent dacă, peste 10 sau 20 de ani, standurile Târgului de carte de la Leipzig vor găzdui prioritar cărţi sau vor privilegia cine ştie ce alte forme de stocare a informaţiei. Gândul liber şi judecata critică vor continua să fie temeiul culturii noastre comune.

Potrivit unui proverb românesc, „cine are carte, are parte”. Cu alte cuvinte, cartea ne face părtaşi ai unei cunoaşteri universale, care leagă oameni din toate timpurile şi locurile. Dar cartea ne ajută şi să adăugăm, fiecare dintre noi, o parte acestei cunoaşteri.

Spre deosebire de comunicarea audiovizuală sau de autostrăzile informaţiei, cartea nu va fi niciodată un mijloc anonim şi rapid de producere şi reproducere a cunoaşterii. Cartea exclude anonimatul, ea are neapărată nevoie de un autor, după cum are nevoie şi de timp pentru a fi citită în profunzime. Cartea individualizează şi responsabilizează o civilizaţie atinsă de ispita omogenizării, a grabei, a eficacităţii imediate şi o transformă în cultură.

Timpul lecturii, tăcerea fremătătoare a bibliotecilor, voluptatea tactilă a cititului pot fi completate de ecranul calculatorului. Dar nu vor putea fi înlocuite. Cărţile vor rămâne forme esenţiale ale personalităţii şi creativităţii umane.

O sărbătoare a cărţii, asemeni celei de acum, are, de aceea, un sens profund al duratei.