Fragment din discursul rostit în Parlamentul Ţărilor de Jos, Haga, 5 martie 1998 

 

O critică neconformistă este necesară

Sentimentul cu care particip la această întâlnire este mai puţin legat de funcţia mea, ci mai mult de gândurile, frământările unui cetăţean al ţării sale, ale unui intelectual european care, prin statutul său, are o poziţie în primul rând critică, inclusiv în ceea ce priveşte tabu-urile practicate în cadrul multor conferinţe sau seminarii. Am abordat o poziţie de critică mai puţin conformistă şi în cadrul unor foruri internaţionale, pentru a sublinia că elementele negative din dezvoltarea societăţilor umane nu se concentrează exclusiv în societăţile postcomuniste, în democraţiile incipiente sau în curs de consolidare. Mi se pare riscant ca toate aspectele negative să fie localizate doar în aceste zone. Dar, este la fel de adevărat că aici ele pot fi mai bine developate iar o examinare serioasă, cu mijloace ştiinţifice şi fără demagogie politică poate sluji tuturor.

Lumea central-est-europeană trăieşte de mai mulţi ani, cu intensităţi diferite şi după experienţe istorice diferite, un proces complex de tranziţie dinspre totalitarismul comunist spre democraţie. Evenimentele care au determinat prăbuşirea regimurilor comuniste s-au consumat, în general, cu o rapiditate care ne-a surprins nepregătiţi nu numai pe noi, a surprins nepregătit şi Occidentul. După ce sistemele comuniste au căzut, tranziţia postcomunistă s-a dovedit a fi mult mai puţin accelerată decât se spera. Traversăm o criză îndelungată, cu bătălii dramatice între liniile frontului dintre trecut şi viitor.

 

Hibrizii tranziţiei

Trecerea de la dictatura comunistă spre democraţie presupune o dezvoltare pe trei direcţii: trecerea de la structurile totalitare la democraţia pluralistă; trecerea de la economia de stat centralizată la economia de piaţă cărora li se asociază un element semnificativ, pe care, din păcate, îl scăpăm uneori din vedere: trecerea de la spiritul colectivist la spiritul comunitar în planul mentalităţilor şi al atitudinilor în societate.

Începutul tranziţiei s-a caracterizat printr-un vid structural profund. A fost, în fapt, un proces de distrugere a unor structuri tipice epocii totalitare, urmat de crearea unor noi instituţii, democratice. Cum însă, în mare măsură acestea nu funcţionau, în locul lor a acţionat un anume tip de hibrizi ai tranziţiei. A rezultat o dezordine generală, de care au ştiut să profite vârfurile fostului sistem. Au abandonat ideologia comunistă, au renunţat la instituţiile sistemului totalitar pe care le reprezentaseră, utilizând hibrizii structurali, pe care i-au creat, pentru a întreţine haosul şi a-l organiza într-o direcţie avantajoasă intereselor lor. Într-un asemenea context amoral şi periculos, nucleele crimei organizate au exploatat fragilitatea noilor structuri amplificând corupţia de stat. Putem spune că s-a produs o lărgire a spectrului acesteia spre uzul eşalonului doi al nomenclaturii comuniste.

Situaţia este agravată de complicitatea, cel puţin tacită, a unor cercuri mondiale de afaceri care nu ezită să trateze cu structurile crimei organizate fiindcă ele asigură o mai rapidă repatriere a beneficiului decât o pot asigura structurile economice, ineficiente, ale statului sau structurile  dinamice, dar, din nefericire, puţin profitabile ale întreprinderilor mici şi mijlocii abia născute. Astfel, se creează dezechilibre financiare care fac încă şi mai dificilă consolidarea mecanismelor reale ale economiei de piaţă şi a instituţiilor statului de drept în confruntarea lor cu structurile crimei organizate. Eforturile pe care le-am făcut în ultimul an în România pentru a da transparenţă programului de privatizare, prin cotare la Bursă, s-au lovit de modul în care cercurile de afaceri internaţionale profită de lipsa unui capital autohton pentru a ţine acţiunile la cote mai coborâte, în vederea achiziţionării lor la preţuri cât mai joase. Este o situaţie dificilă care pune problema găsirii unor mecanisme legale de contracarare a speculaţiilor excesive de capital.

 

Corupţi şi corupători

La fel de dramatică s-a dovedit încercarea noastră de a deparazita administraţia de corupţie. Nu suntem naivi şi ştim că, pe deplin, corupţia nu poate fi eliminată. Dar poate fi tratată într-un mod similar contracarării rezistenţei diferitelor categorii de microbi prin mereu alte generaţii de antibiotice. Pentru aceasta, e nevoie ca statul să dispună de mijloace adecvate de diagnostic şi intervenţie. Şi să nu se uite că în actul de corupţie există întotdeauna doi actori: coruptul şi corupătorul.

În momentul în care am preluat mandatul de Preşedinte al României, am anunţat public şi, apoi, am repetat la fiecare întâlnire cu reprezentanţi ai marilor cercuri internaţionale de afaceri că în România nu va exista corupţie de stat, adică acel sistem în care la corupţie participă chiar factori din conducerea statului. Şi am anunţat că, începând cu preşedintele, cu aparatul prezidenţial, nimeni şi niciodată nu va primi comisioane şi nu va favoriza vreo firmă. Am afirmat acelaşi lucru despre primul-ministru, preşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului şi miniştrii pe care i-am numit.

Am solicitat să mi se aducă la cunoştinţă orice caz în care o afacere în România este blocată sau întârziată pentru a obţine, direct sau indirect, avantaje materiale. Am anunţat, de asemenea, că în România nu se plătesc comisioane decât pe bază de contract, cu înregistrarea lor corespunzătoare în evidenţele contabil-financiare. Dacă firmele doresc să-şi manifeste material satisfacţia în afaceri, au două posibilităţi: să doneze contravaloarea comisioanelor, pe care legea ţării lor le permite, unor instituţii umanitare, anunţând public acest lucru, sau să sprijine unele manifestări civice, culturale sau sportive, prin sponsorizare. Nici una dintre aceste propuneri nu a avut efectul scontat. N-au apărut la suprafaţă nici comisioanele, nici corupţii.

La Forumul mondial de la Davos, într-o intervenţie în faţa reprezentanţilor unor mari cercuri de afaceri, i-am şocat pe mulţi spunând că, probabil, în momentul de faţă România este un tărâm utopic în care nu există corupţie. Dacă, în ciuda regulamentelor de conduită pe care le afirmă, companiile străine nu procedează corect şi nu dezvăluie substratul afacerilor de care se plâng, atunci nu au dreptul să acuze corupţia din România. Atâta timp cât nu adresează organelor abilitate nici o sesizare, se poate conchide că mita despre care vorbesc nu a fost cerută, ci oferită. Or, după lege, se pedepsesc atât luarea de mită, cât şi darea de mită.

 

Nu putem învinge corupţia sacrificând democraţia

Faptul că au existat şi există îmbogăţiţi peste noapte, persoane şi familii care cheltuiesc sume imense pentru achiziţionarea de vile, maşini scumpe şi altele, mult peste veniturile declarate, este o realitate. Iar dacă veniturile reale nu sunt declarate, explicaţia este provenienţa lor ilicită, din afaceri ilegale, din comisioane oculte, din mită, din contrabandă. Neexistând încă o lege pentru sancţionarea spălării de bani murdari şi nici un organism naţional specializat pentru combaterea corupţiei, am considerat oportun să propun analiza în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a dimensiunilor reale ale corupţiei şi crimei organizate şi a pericolului ca acestea să afecteze siguranţa naţională. Acesta a hotărât, în 1997, înfiinţarea unui consiliu naţional de acţiune împotriva corupţiei şi crimei organizate (CNAICCO), care să coordoneze activitatea ministerelor şi celorlalte autorităţi abilitate să acţioneze pentru apărarea legalităţii şi a siguranţei naţionale. Rezultatele s-au văzut în stoparea fenomenului de jaf organizat în sistemul bancar, al flotei, al petrolului, dar ele nu au fost pe măsura aşteptărilor populaţiei. Trebuie însă precizat că suspiciunea, că banii cuiva provin din fraudă sau corupţie nu sunt suficiente pentru a-l aresta şi trimite în judecată pe cel suspectat. Este nevoie de dovezi, de probe cu înscrisuri sau martori. Or, mai ales în privinţa martorilor, există obstacole inexplicabile. Toţi vorbesc despre moralitate, dar nu consideră amoral faptul că nu spun ce ştiu.

Nu putem câştiga lupta împotriva corupţiei sacrificând democraţia, chiar dacă aceasta conduce la întârzieri şi uneori la exasperarea oamenilor că anumite cazuri cunoscute nu sunt rezolvate mai repede. Încă o dată, afirm că opţiunea noastră şi a mea personal este de a nu permite ca, sub stindardul luptei împotriva corupţiei, să se aducă atingeri separaţiei puterilor în stat, libertăţii individuale şi legalităţii.

 

Reforma curată

Mai multe sondaje de opinie realizate anul trecut, în România, demonstrează o evoluţie foarte interesantă a mentalităţii şi a gândirii cetăţenilor. Majoritatea şi-a exprimat convingerea că singura soluţie a ieşirii din criza economică este reforma. În acelaşi timp, o majoritate zdrobitoare consideră că reforma fără eliminarea corupţiei este inutilă. Este nevoie deci, după părerea mea, de propagarea intensă a conceptului de reformă curată şi mai ales de materializarea lui în practică. Un asemenea concept poate introduce dimensiunea morală într-un proces aparent pur economic. Nu este uşor dar este obligatoriu.

În societăţile în tranziţie, scopul acţiunii, vizând dezvoltarea şi bunăstarea, riscă să treacă sub uitare mijloacele. Or, nu orice cale este bună şi nu orice mijloc este potrivit pentru atingerea unor asemenea scopuri. Tranziţia nu poate servi drept scuză pentru suspendarea moralei. Dimpotrivă, ea trebuie să se caracterizeze printr-un fel de stare de încordare morală în actul de guvernare, printr-o permanentă atenţie acordată valorilor fundamentale ale civilizaţiei democratice, printr-o veghe permanentă asupra respectării drepturilor şi libertăţilor individuale. Aş fi înclinat să definesc etica guvernării drept o formă de vigilenţă faţă de orice ispită de a crede că scopul este mai important decât mijloacele. Urgenţa de a atinge obiectivele pe care le impune reforma societăţii, a instituţiilor şi a economiei este o trăsătură neîndoielnic firească a acţiunii guvernamentale din ţările aflate în tranziţie. Preţul acestei urgenţe nu trebuie să fie sacrificarea procedurilor democratice şi legale.

 

Moralitatea ca regulă fundamentală a guvernării

Dificultatea guvernării într-o societate aflată în tranziţie provine din scopul acestei guvernări care este infinit mai amplu iar timpul în care el trebuie atins este infinit mai scurt decât scopul şi timpul pe care şi le dau sau şi le permit societăţile democratice consolidate. În schimb, mijloacele puse în lucru trebuie să fie aceleaşi cu cele la care recurge orice guvern dintr-o democraţie stabilă şi consolidată. Altfel spus, trebuie să faci mai mult şi mai repede cu exact aceleaşi instrumente de care dispun democraţiile consolidate, dar pe care o ţară aflată în tranziţie abia începe să le aibă.

Iată deci că, spre deosebire de momentul sau stilul Machiavelli, scopul nu mai are dreptul de a scuza mijloacele. Aceasta mi se pare a fi regula morală fundamentală a guvernării pe care societăţile în tranziţie trebuie să şi-o asume fără rezerve. În acest context mi se pare definitorie consideraţia lui Giovanni Sartori: “Democraţia, ca metodă, trebuie să preceadă orice beneficiu pe care îl aşteptăm de pe urma ei”.