Alocuţiune la
sesiunea Outlook for Romania a Forumului Economic Mondial
de la Davos, 30
ianuarie 1998
Bilanţ de reformă –
1997
Ce am realizat? Care
a fost evoluţia reformei economice din România în anul 1997, la un an de
la prima noastră întâlnire în acest Forum şi la un an de la instalarea
unui Guvern care a propus României un alt ritm şi un alt conţinut pentru
acest cuvânt magic, atât de des rostit: reformă. Mă voi referi la trei
aspecte:
Macrostabilizarea a
fost prima provocare căreia a trebuit să-i facem faţă, iar rezultatele
acestei acţiuni sunt cele mai concludente. Deficitul bugetar a fost
redus sub valoarea de 4,5 % din PIB, convenită cu FMI. Comparativ cu
anul 1996, când acest deficit a fost de aproximativ 10% este un rezultat
satisfăcător. De asemenea, subvenţiile acordate întreprinderilor de stat
şi agriculturii au fost reduse cu mai mult de jumătate: de la 7,6% din
PIB, în 1996, la 2,4% din PIB în 1997.
Balanţa comercială externă s-a
îmbunătăţit. Deficitul contului curent s-a micşorat faţă
de anul trecut cu 0,3 miliarde dolari.
Banca Naţională a
României a reuşit să-şi constituie cea mai mare rezervă valutară de după
război. Faţă de începutul anului 1997, când rezerva valutară era de 750
milioane dolari, astăzi ea este de 2,6 miliarde dolari, la care trebuie
adăugată rezerva de aur, în valoare de un miliard de dolari.
De asemenea, Banca
Naţională a României a reuşit, pentru prima oară, să impună o strategie
proprie, independentă de Guvern, în ceea ce priveşte liberalizarea
pieţei valutare. În acest moment, atât persoanele juridice, cât şi
persoanele fizice au acces liber pe piaţa valutară.
Al doilea aspect la
care vreau să mă refer este reforma structurală. Chiar la începutul
anului 1997 preţurile au fost liberalizate şi ajustate, la niveluri
reale, la aproape toate bunurile şi serviciile pentru populaţie. A fost
liberalizat comerţul. Pentru a crea un mediu concurenţial, în luna
martie 1997, Guvernul a eliminat o serie de restricţii şi contingente
cantitative pentru import. Efectul acestor măsuri a fost repede simţit
pe piaţă, printr-o stabilizare a preţurilor.
Am iniţiat în luna
august un proces dureros din punct de vedere social, evitat în România
vreme de şapte ani. I-aş spune, într-un limbaj mai puţin economic dar
mai sugestiv, un proces de divorţ de întreprinderile nerentabile,
profund şi definitiv îndatorate bugetului de stat. Adică despărţirea de
una dintre cele mai grave moşteniri ale sistemului centralist. Unele
dintre aceste întreprinderi vor fi închise, altele îşi vor reduce
activitatea. Câteva zeci de întreprinderi au plecat deja pe acest drum.
În domeniul minier, am reuşit, printr-o politică de compensaţii băneşti
substanţiale, sprijinită de Banca Mondială, să reducem masiv numărul
angajaţilor, în condiţii de linişte socială, diminuând astfel
considerabil povara subvenţiilor tradiţionale din acest sector.
Al treilea aspect se
referă la privatizare. În 1997, au fost privatizate 1163 societăţi
comerciale, dintre care, însă, doar 50 intră în categoria celor mari,
iar 170 sunt mijlocii. Metodele folosite au fost licitarea directă,
bursa de valori şi piaţa extrabursieră. În 1996 s-au încheiat contracte
de privatizare în valoare de 17,3 milioane dolari. În 1997 această
valoare a fost de 515,2 milioane, ceea ce înseamnă de peste 25 de ori
mai mult. Contractele s-au realizat prioritar în industria materialelor
de construcţii, industria metalurgică şi industria construcţiilor de
maşini.
Însăşi metodologia
privatizării a fost reformată în câteva etape. Am început, aş spune,
prin privatizarea privatizării. Procesul este astăzi public, transparent
şi dinamic, în baza unei legi unice.
Din această rapidă
trecere în revistă, n-aş dori să se înţeleagă nici că ne-a reuşit totul,
nici că cetăţenii români nu se confruntă cu o serie de probleme serioase
în ceea ce priveşte nivelul de trai. Dar, mai devreme decât reforma
economică rapidă a avut loc în România o transformare a mentalităţilor
şi oamenii au înţeles că războiul împotriva sărăciei nu poate fi
câştigat în afara reformei. Au înţeles că menţinerea sistemului
birocratic şi centralizat nu le oferă nici o speranţă iar reproşul cel
mai frecvent pe care îl adresează guvernanţilor se referă la faptul că
nu fac o reformă suficient de rapidă.
Program de reformă – 1998
Este momentul să crească în sfârşit
şi ponderea societăţilor comerciale mari pe ansamblul societăţilor
privatizate. Este o problemă de strategie, inclusiv în
ceea ce priveşte comunicarea şi tehnicile folosite. Soluţiile sunt
privatizarea prin licitaţie, privatizarea prin intermediul unor bănci
internaţionale de investiţii sau prin vânzarea acţiunilor pe piaţa
internaţională de capital.
Programul de
privatizare pentru 1998 cuprinde cca 1600 de societăţi comerciale,
dintre care 300 mari, iar 450 mijlocii. Vor fi incluse în programul de
privatizare şi societăţile provenite din programul de restructurare a
regiilor autonome. Vor fi extinse vânzările de acţiuni prin intermediul
bursei de valori şi pe piaţa extrabursieră.
De curând, Guvernul
României a adoptat o nouă reglementare a investiţiilor străine. Se
elimină o serie de restricţii; se stabileşte egalitatea de tratament
fiscal; se prevăd scutiri de taxe vamale pentru importul de echipamente
şi un sistem mult mai flexibil în domeniul amortizării. Se studiază
posibilitatea reducerii treptate a impozitului pe profit după ce a avut
loc, deja, o primă reducere a impozitului pe salarii.
Cooperare regională şi inter-regională
Care este strategia României în ceea
ce priveşte integrarea pe piaţa globală? Prin poziţia sa geografică,
România poate deveni pivotul unui coridor sud-european de transport şi
cooperare care să lege Oceanul Pacific cu cel Atlantic, ca o alternativă
necesară a rutei nordice, transiberiene. Un astfel de
coridor va pune în legătură marile resurse naturale ale Asiei Centrale
şi Transcaucaziei cu pieţele în creştere accelerată din Europa Centrală
sau din Extremul Orient. În concepţia noastră, un asemenea coridor, pe
lângă funcţia sa de tranzit, va integra şi capacităţile industriale
existente în ţările pe care le traversează.
Pornind de la aceste
idei, în România are loc elaborarea şi demararea unor proiecte care
vizează modernizarea rapidă a infrastructurilor – transportul maritim şi
fluvial, autostrăzile, telecomunicaţiile, căile ferate, racordarea la
reţele internaţionale de transport al petrolului, gazului metan sau
curentului electric.
În această strategie,
un rol cheie îl au programele politice regionale şi inter-regionale de
genul acordurilor trilaterale iniţiate de România cu statele din zonă. O
serie de progrese se fac simţite în zona infrastructurilor, ca şi în cea
a cadrului juridic din comerţ. Pot fi menţionate magistralele de
telecomunicaţii cu Bulgaria şi Turcia sau cu Moldova; aderarea României
la Acordul de Liber Schimb al Europei Centrale şi integrarea României în
acest spaţiu CEFTA; tratatele de liber schimb încheiate sau în curs de
negociere cu Turcia, Moldova şi Ucraina.
Cooperarea regională
şi inter-regională este pentru noi un laborator al integrării
general-europene în ceea ce priveşte infrastructurile, la care m-am
referit, armonizarea legislaţiei şi – sau, poate, mai ales – în ceea ce
priveşte dobândirea unui capital de experienţă comună.
România are o
strategie activă de integrare, dimensionată în funcţie de propriile
cerinţe, dar şi în funcţie de propriul potenţial economic. Nu aşteptăm
cu mâinile în sân să fim invitaţi într-un proces de cooperare europeană.
Putem participa deja, pe măsura forţelor noastre, pe măsura
potenţialului economic, uman şi de civilizaţie pe care îl avem şi prin
care ne integrăm Europei, ca o parte inseparabilă.