Alocuţiune la sesiunea Outlook for Romania a Forumului Economic Mondial

de la Davos, 30 ianuarie 1998 

 

Bilanţ de reformă – 1997

Ce am realizat? Care a fost evoluţia reformei economice din România în anul 1997, la un an de la prima noastră întâlnire în acest Forum şi la un an de la instalarea unui Guvern care a propus României un alt ritm şi un alt conţinut pentru acest cuvânt magic, atât de des rostit: reformă. Mă voi referi la trei aspecte:

Macrostabilizarea a fost prima provocare căreia a trebuit să-i facem faţă, iar rezultatele acestei acţiuni sunt cele mai concludente. Deficitul bugetar a fost redus sub valoarea de 4,5 % din PIB, convenită cu FMI. Comparativ cu anul 1996, când acest deficit a fost de aproximativ 10% este un rezultat satisfăcător. De asemenea, subvenţiile acordate întreprinderilor de stat şi agriculturii au fost reduse cu mai mult de jumătate: de la 7,6% din PIB, în 1996, la 2,4% din PIB în 1997.

Balanţa comercială externă s-a îmbunătăţit. Deficitul contului curent s-a micşorat faţă de anul trecut cu 0,3 miliarde dolari.

Banca Naţională a României a reuşit să-şi constituie cea mai mare rezervă valutară de după război. Faţă de începutul anului 1997, când rezerva valutară era de 750 milioane dolari, astăzi ea este de 2,6 miliarde dolari, la care trebuie adăugată rezerva de aur, în valoare de un miliard de dolari.

De asemenea, Banca Naţională a României a reuşit, pentru prima oară, să impună o strategie proprie, independentă de Guvern, în ceea ce priveşte liberalizarea pieţei valutare. În acest moment, atât persoanele juridice, cât şi persoanele fizice au acces liber pe piaţa valutară.

Al doilea aspect la care vreau să mă refer este reforma structurală. Chiar la începutul anului 1997 preţurile au fost liberalizate şi ajustate, la niveluri reale, la aproape toate bunurile şi serviciile pentru populaţie. A fost liberalizat comerţul. Pentru a crea un mediu concurenţial, în luna martie 1997, Guvernul a eliminat o serie de restricţii şi contingente cantitative pentru import. Efectul acestor măsuri a fost repede simţit pe piaţă, printr-o stabilizare a preţurilor.

Am iniţiat în luna august un proces dureros din punct de vedere social, evitat în România vreme de şapte ani. I-aş spune, într-un limbaj mai puţin economic dar mai sugestiv, un proces de divorţ de întreprinderile nerentabile, profund şi definitiv îndatorate bugetului de stat. Adică despărţirea de una dintre cele mai grave moşteniri ale sistemului centralist. Unele dintre aceste întreprinderi vor fi închise, altele îşi vor reduce activitatea. Câteva zeci de întreprinderi au plecat deja pe acest drum. În domeniul minier, am reuşit,  printr-o politică de compensaţii băneşti substanţiale, sprijinită de Banca Mondială, să reducem masiv numărul angajaţilor, în condiţii de linişte socială, diminuând astfel considerabil povara subvenţiilor tradiţionale din acest sector.

Al treilea aspect se referă la privatizare. În 1997, au fost privatizate 1163 societăţi comerciale, dintre care, însă, doar 50 intră în categoria celor mari, iar 170 sunt mijlocii. Metodele folosite au fost licitarea directă, bursa de valori şi piaţa extrabursieră. În 1996 s-au încheiat contracte de privatizare în valoare de 17,3 milioane dolari. În 1997 această valoare a fost de 515,2 milioane, ceea ce înseamnă de peste 25 de ori mai mult. Contractele s-au realizat prioritar în industria materialelor de construcţii, industria metalurgică şi industria construcţiilor de maşini.

Însăşi metodologia privatizării a fost reformată în câteva etape. Am început, aş spune, prin privatizarea privatizării. Procesul este astăzi public, transparent şi dinamic, în baza unei legi unice.

Din această rapidă trecere în revistă, n-aş dori să se înţeleagă nici că ne-a reuşit totul, nici că cetăţenii români nu se confruntă cu o serie de probleme serioase în ceea ce priveşte nivelul de trai. Dar, mai devreme decât reforma economică rapidă a avut loc în România o transformare a mentalităţilor şi oamenii au înţeles că războiul împotriva sărăciei nu poate fi câştigat în afara reformei. Au înţeles că menţinerea sistemului birocratic şi centralizat nu le oferă nici o speranţă iar reproşul cel mai frecvent pe care îl adresează guvernanţilor se referă la faptul că nu fac o reformă suficient de rapidă.

 

Program de reformă – 1998

Este momentul să crească în sfârşit şi ponderea societăţilor comerciale mari pe ansamblul societăţilor privatizate. Este o problemă de strategie, inclusiv în ceea ce priveşte comunicarea şi tehnicile folosite. Soluţiile sunt privatizarea prin licitaţie, privatizarea prin intermediul unor bănci internaţionale de investiţii sau prin vânzarea acţiunilor pe piaţa internaţională de capital.

Programul de privatizare pentru 1998 cuprinde cca 1600 de societăţi comerciale, dintre care 300 mari, iar 450 mijlocii. Vor fi incluse în programul de privatizare şi societăţile provenite din programul de restructurare a regiilor autonome. Vor fi extinse vânzările de acţiuni prin intermediul bursei de valori şi pe piaţa extrabursieră.

De curând, Guvernul României a adoptat o nouă reglementare a investiţiilor străine. Se elimină o serie de restricţii; se stabileşte egalitatea de tratament fiscal; se prevăd scutiri de taxe vamale pentru importul de echipamente şi un sistem mult mai flexibil în domeniul amortizării. Se studiază posibilitatea reducerii treptate a impozitului pe profit după ce a avut loc, deja, o primă reducere a impozitului pe salarii.

 

Cooperare regională şi inter-regională

Care este strategia României în ceea ce priveşte integrarea pe piaţa globală? Prin poziţia sa geografică, România poate deveni pivotul unui coridor sud-european de transport şi cooperare care să lege Oceanul Pacific cu cel Atlantic, ca o alternativă necesară a rutei nordice, transiberiene. Un astfel de coridor va pune în legătură marile resurse naturale ale Asiei Centrale şi Transcaucaziei cu pieţele în creştere accelerată din Europa Centrală sau din Extremul Orient. În concepţia noastră, un asemenea coridor, pe lângă funcţia sa de tranzit, va integra şi capacităţile industriale existente în ţările pe care le traversează.

Pornind de la aceste idei, în România are loc elaborarea şi demararea unor proiecte care vizează modernizarea rapidă a infrastructurilor – transportul maritim şi fluvial, autostrăzile, telecomunicaţiile, căile ferate, racordarea la reţele internaţionale de transport al petrolului, gazului metan sau curentului electric.

În această strategie, un rol cheie îl au programele politice regionale şi inter-regionale de genul acordurilor trilaterale iniţiate de România cu statele din zonă. O serie de progrese se fac simţite în zona infrastructurilor, ca şi în cea a cadrului juridic din comerţ. Pot fi menţionate magistralele de telecomunicaţii cu Bulgaria şi Turcia sau cu Moldova; aderarea României la Acordul de Liber Schimb al Europei Centrale şi integrarea României în acest spaţiu CEFTA; tratatele de liber schimb încheiate sau în curs de negociere cu Turcia, Moldova şi Ucraina.

Cooperarea regională şi inter-regională este pentru noi un laborator al integrării general-europene în ceea ce priveşte infrastructurile, la care m-am referit, armonizarea legislaţiei şi – sau, poate, mai ales – în ceea ce priveşte dobândirea unui capital de experienţă comună.

România are o strategie activă de integrare, dimensionată în funcţie de propriile cerinţe, dar şi în funcţie de propriul potenţial economic. Nu aşteptăm cu mâinile în sân să fim invitaţi într-un proces de cooperare europeană. Putem participa deja, pe măsura forţelor noastre, pe măsura potenţialului economic, uman şi de civilizaţie pe care îl avem şi prin care ne integrăm Europei, ca o parte inseparabilă.