Cuvânt la întâlnirea cu reprezentanţii românilor din Ungaria, Liceul “Nicolae Bălcescu” din

Gyula, 27 ianuarie 1998 

 

Timpul reconcilierii prin fapte

Am venit să văd cu ochii mei, ca preşedinte ce se simte responsabil pentru români, oriunde s-ar afla ei în lume, care vă sunt nevoile, necazurile, speranţele. Am venit să văd cum trăiţi, cum gândiţi. Am venit ca să ne cunoaştem, noi cei care vorbim aceeaşi limbă, care aparţinem aceluiaşi neam şi aceleiaşi religii.

Românilor le place să vorbească mult şi, cum se spune, să pună ţara la cale. Şi noi vorbim acum, numai că de data aceasta este vorba despre două ţări apropiate nu doar prin vecinătate. Împreună cu preşedintele Arpad Göncz am pus la cale o relaţie trainică, sinceră şi adevărată. Şi, ca să fim cinstiţi, o relaţie cum nu a mai existat până acum între poporul român şi poporul maghiar.

Această nouă relaţie, de reconciliere istorică, este recunoscută şi preţuită în zona în care trăim, în Europa şi chiar în alte continente. Din păcate, lumea de astăzi mai este măcinată de conflicte, uneori tragice, şi, din nefericire, cazurile în care oamenii dovedesc că pot să depăşească răul, ce i-a despărţit în trecut, sunt încă rare. Românii şi maghiarii au reuşit să facă acest lucru. Suntem mândri de ceea ce am înfăptuit şi vreau să ştiţi că vom apăra această realizare. Nu numai pentru că este a noastră şi am avut norocul să fim contemporani cu ea, ci şi pentru că este meritul acestor popoare, al românilor şi al ungurilor, şi unul dintre lucrurile cele mai preţioase pe care ei le-au câştigat împreună, în acest sfârşit de secol şi mileniu.

Timpul când politicienii abordau problemele minorităţilor doar pentru a obţine avantaje electorale a trecut. Cum cred că timpul vorbelor a trecut în general. Trebuie să începem timpul faptelor.

 

O floare rară se cere ocrotită

Românii din Ungaria sunt o comunitate mică având probleme mari. Problemele nu ţin cont de numărul oamenilor. Eu cred că, în ceea ce îi priveşte, trebuie să avem chiar o gândire de tip ecologic: să-i considerăm o floare rară, care trebuie îngrijită pentru a străluci şi pentru ca toţi să ne bucurăm de ea.

Păstrez ca pe un lucru preţios amintirea unei seri de Crăciun. Eram acasă, când, aproape de miezul nopţii, a sunat telefonul. Era cineva din Gyula care mi-a spus: „Domnule profesor, lăsaţi telefonul deschis, vreau să ascultaţi nişte colinde de Crăciun”. Văd acum ridicată o mână, probabil aceeaşi care ţinea telefonul în acea noapte. Vreau să le mulţumesc tuturor celor care au alcătuit atunci acel mic cor de colinde transmise mie din Ungaria, în limba română. A fost unul dintre cele mai preţioase cadouri de Crăciun pe care le-am primit.

Poate şi numai pentru acest lucru ar fi meritat să vin la Gyula, să mă întâlnesc cu dumneavoastră, împreună cu domnul preşedinte Göncz, pe care îl consider ca pe un frate al meu. Astăzi am vorbit amândoi la Szeged şi doamna Suzana Göncz, care este aici de faţă, mi-a spus că, ascultând traducerea, nu ştia căruia dintre noi doi îi aparţin cuvintele, pentru că, de fapt, continuam aceeaşi idee. S-ar putea spune că suntem nişte figuri aparte în lumea şefilor de stat; noi nu suntem politicieni profesionişti, sau cel puţin n-am fost până a ajunge preşedinţi. Şi dacă am devenit – aceasta se va aprecia mai târziu – este tocmai pentru că nu eram înainte. Noi am venit cu experienţa noastră culturală, cu experienţa căpătată în societatea civilă şi cu ideea că există ceva mult mai important decât luptele pentru putere: dorinţa şi voinţa de a pune această putere în slujba oamenilor, urmând ca atunci când nu mai poţi face asta, să laşi locul altora mai buni.

 

Să nu irosim prezentul

Am convenit că nu trebuie eludat ceea ce n-a fost întotdeauna luminos în relaţiile dintre români şi unguri. Nu trebuie să transformăm istoria, nici să o înfrumuseţăm, dar trebuie să învăţăm din ea. Să observăm ceea ce a dat mai bun fiecare pentru ţară, pentru poporul său, pentru ceea ce a însemnat cultura Europei Centrale şi istoria Europei în lunga şi frământata ei trecere. Să încercăm, de asemenea, fiecare, să recunoaştem ce a fost bun la celălalt şi să nu ne aruncăm unii altora, în faţă, gunoaiele istoriei. Să încercăm să facem ce putem pentru timpul pe care îl trăim, un timp de transformări atât de rapide şi atât de dramatice, încât fiecare gest ne poate împinge înainte, ne poate întârzia sau ne poate scoate în afara cursului istoriei. Să încercăm, mai ales, să construim un viitor pentru aceşti tineri în bluze albe, care înconjoară sala ca un inel al inocenţei şi al păcii. Pentru ei avem datoria să gândim viitorul şi, mai ales, să acţionăm în favoarea lui.

Puncte de sprijin în păstrarea identităţii

Este evident necesar să identificăm problemele românilor din Ungaria şi să-i sprijinim concret în efortul lor de păstrare a identităţii culturale şi naţionale. Mica donaţie de carte, pe care am adus-o azi, va fi foarte curând completată cu o donaţie importantă de cărţi, pe care cred că le veţi citi toţi cu plăcere. Începând din această primăvară, a anului 1998, 30 de copii din comunitatea românească din Ungaria vor petrece trei săptămâni în tabere din România; 25 de profesori, care predau la şcolile româneşti din Ungaria, vor putea urma cursurile de vară ale universităţilor din Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi, inclusiv cursurile deja tradiţionale, care se organizează la Sinaia; se vor acorda zece burse pentru tinerii care doresc să studieze în România; se va organiza un tur al României de două săptămâni pentru 30 de copii şi cadre didactice. Sunt un om al şcolii şi voi sprijini orice altă iniţiativă a Ministerului Educaţiei Naţionale din România.

Nu trebuie să uităm cât de importantă este Biserica pentru păstrarea identităţii naţionale. Noua Episcopie, creată special pentru comunitatea română din Ungaria, va primi în curând o donaţie de cărţi de patristică şi de istorie a Bisericii. După ce bugetul pe anul în curs va fi votat, Ministerul Culturii va acorda, din fondul destinat restaurării monumentelor istorice, sumele necesare pentru restaurarea bisericilor româneşti din Ungaria care sunt recunoscute ca monumente istorice. Şi, pentru ca să nu pară că trasez sarcini doar altora, Preşedinţia va acorda 100 milioane de lei Episcopiei comunităţii române din Ungaria, pentru necesităţi imediate.

Am bucuria să vă pot comunica şi veştile bune pe care le-am primit la Szeged din partea preşedintelui Consiliului Judeţean, al Autoguvernării, cum se spune aici. Consiliul a hotărât să repartizeze un sediu pentru organizaţiile care reprezintă minoritatea română şi să ofere, gratuit, un lăcaş pentru o biserică ortodoxă română, la Szeged. Îi mulţumesc Magnificienţei Sale domnului rector al Universităţii din Szeged pentru medalia Jozsef Attila şi pentru diploma pe care mi-a acordat-o în cadrul acestei festivităţi, dar şi pentru promisiunea că va sprijini catedra universitară de limba română de la Institutul Pedagogic. La rândul nostru, o vom ajuta să se dezvolte.

Vreau, în sfârşit, să mulţumesc Preşedintelui Arpad Göncz, tuturor prietenilor maghiari, pentru modul deschis şi sincer în care construim această nouă relaţie de cooperare pe ideea fundamentală că minorităţile maghiară şi română din ţările noastre trebuie să nu mai fie motiv de dezbinare. Să fie acea punte solidă care să unească popoarele şi statele noastre.