Discurs la sesiunea Academiei Române, dedicată Centenarului Tudor Vianu, 5 decembrie 1997

 

Centenarul Tudor Vianu la Academia Română

Propunerea de a celebra Centenarul Tudor Vianu sub patronajul Preşedinţiei României nu poate fi privită ca o obişnuinţă protocolară; ea este cu adevărat un privilegiu. M-am numărat printre cei foarte mulţi pentru care Tudor Vianu a reprezentat un maestru, un reper şi un simbol. În anii ’56 – ’60, ca student la Facultatea de Drept, am audiat cursurile Profesorului Vianu, alături de colegii de la Filologie, cu acea asiduitate pe care ţi-o dă opţiunea şi nu obligaţia. Am descoperit în acele prelegeri un cult exemplar al substanţei şi al formei, o eleganţă şi o claritate clasică în sensul cel mai nobil al cuvântului, unite cu o îndrăzneală discretă, dar cu atât mai impresionantă, a gândului şi a verbului. Dincolo chiar de aceste calităţi, care au făcut din opera marelui profesor, pe care îl comemorăm astăzi, un model de demers intelectual, am intuit de la bun început, şi nu am încetat să percep, în chiar prezenţa sa, demnitatea superioară a unei mari Culturi şi demnitatea superioară a Omului care încarna pentru noi această condiţie.

 

Discreţie, fermitate, înţelepciune

Tudor Vianu a fost şi este considerat una din marile personalităţi ale culturii noastre moderne. Dacă, în anii dinaintea războiului al doilea, Vianu a fost un promotor al acestei culturi în ce a avut ea mai strălucit şi mai îndrăzneţ, în anii dramatici de după război, personalitatea sa s-a impus covârşitor prin armonia dintre paradigma intelectuală şi paradigma morală pe care a reprezentat-o. Cu o discreţie izvorâtă din firea sa cumpănită şi nobilă, cu o fermitate pe care mulţi i-au admirat-o şi poate mulţi i-au invidiat-o, Tudor Vianu a continuat să slujească valorile perene ale culturii româneşti fără să se plece în faţa vicisitudinilor sau a conjuncturilor. Nu a abdicat de la sacerdoţiul pe care şi-l asumase şi nu a negociat niciodată principiile angajamentului său cultural şi moral.

Dreapta lui judecată a rămas echilibrată şi critică. Personalitatea lui a rămas severă cu eleganţă şi cu înţelepciune. Nu a râvnit la funcţii, dar şi-a asumat îndatoriri. Ca profesor universitar şi membru al Academiei Române, ca director general al Bibliotecii Academiei sau ca reprezentant al ţării la UNESCO, a adus României beneficii enorme, contribuind la afirmarea noastră ca neam creator şi purtător de cultură.

 

E timpul să ne întrebăm şi să răspundem

Cum ar fi putut supravieţui cultura română pe deasupra opresiunii, a contra-selecţiei, a primitivismului – fie el deghizat în proletcultism, în autohtonism sau în orice altă ipostază, dacă nu ar fi existat în universităţi şi în Academie câţiva mari intelectuali, care să întruchipeze prin întreaga lor operă adevăratele ierarhii de valori, adevăratele sensuri ale culturii? Ce fel de aer am fi fost siliţi să respirăm, ce fel de cărţi am fi citit, ce maeştri am fi putu respecta fără această pleiadă, în care Tudor Vianu strălucea cu o distincţie şi cu o autoritate incomparabile?

Nu-i va fi fost, desigur, uşor să rămână drept şi onest în anii aceia devastatori pentru cultura română şi pentru cei care o slujeau cu adevărat. Dar a rămas. Fără ostentaţie, ne-a ajutat să înţelegem şi să distingem valoarea morală a culturii adevărate şi profunda semnificaţie culturală a unei atitudini morale consecvente şi demne.

Am găsit între gândurile sale despre rostul omului între oameni un pasaj care poate fi considerat un crez moral, exprimând cu stricteţe şi simplitate adevăruri profunde, pe care Profesorul le-a urmat şi ni le-a transmis. Îngăduiţi-mi să-l citez: Împlineşte-ţi munca vieţii tale, fracţionată în sarcina fiecărei zile. Ajută-ţi prietenul nenorocit. Mărturiseşte pentru nevinovat. Fă ce poţi pentru ca lumea să devină mai dreaptă. Aceste cuvinte sunt la fel de adevărate şi astăzi.

Acceptând privilegiul de a depune aici, în această împrejurare solemnă, mărturie asupra modului în care personalitatea lui Tudor Vianu a modelat generaţii succesive de discipoli, uneori din zone ale cunoaşterii foarte departe de cea căreia i se dedicase, înţeleg să-mi onorez statutul de reprezentant al gândurilor şi sentimentelor de preţuire ale poporului român. Este însă, şi o datorie de gratitudine personală, pentru influenţa extraordinară pe care personalitatea Profesorului Tudor Vianu a avut-o asupra multor studenţi şi tineri intelectuali din generaţia mea.

 

Dincolo de orice şovăială

Este de datoria noastră, a tuturor, să recunoaştem şi să fim recunoscători marilor personalităţi care şi-au asumat dificila misiune de a întregi o activitate intelectuală de excepţie cu o pedagogie întemeiată pe exemplaritatea, lipsită de şovăială, a conduitei lor de oameni şi de dascăli. Să exprimăm astfel omagiul binemeritat pe care poporul român îl datorează tuturor reprezentanţilor autentici ai vieţii noastre academice, ştiinţifice şi artistice care în vremuri de restrişte au trăit pentru ca să nu moară cultura română.

Noi suntem astăzi liberi şi pentru că aceşti mari intelectuali nu au încetat să gândească liber în acele momente. Putem aspira la integrarea în Europa democratică pentru că ei au gândit şi au creat în spirit european. Pentru renaşterea României autentice putem face apel la valorile perene ale culturii şi spiritualităţii româneşti pentru că ei au păstrat, au apărat şi au sporit aceste valori.