Cuvânt la Congresul al V-lea al Alianţei Civice, Bucureşti, 29 noiembrie 1997 

 

Un laborator al conştiinţei cetăţeneşti

Mă aflu aici, în primul rând, în calitatea mea de membru fondator al Alianţei Civice, de candidat direct al ei în două alegeri prezidenţiale, în 1992 şi în 1996. Doresc să-mi păstrez în continuare statutul de membru al Alianţei Civice.

Uitându-mă în sală, îmi dau seama că nu toţi cei care pornisem la drum în 15 noiembrie 1990 am rămas până astăzi împreună. Mulţi au urmat căi diferite. Unii, pe baza experienţei pe care au acumulat-o în acţiunea civică, şi-au asumat responsabilităţi politice directe. Câţiva şi-au schimbat, între timp, convingerile. Alţii au renunţat, pur şi simplu, din oboseală, din dezamăgire faţă de un efort care, aproape şapte ani la rând, a întârziat să se lase încununat de succesul care părea atât de aproape în 1990. Cei mai mulţi îşi păstrează credinţa în idealurile de la început, iar reprezentanţii lor sunt aici, în această sală, pentru a-şi pune întrebări, pentru a reflecta şi pentru a acţiona în continuare. Sunt profund interesat, de aceea, de dezbaterile din acest congres, având convingerea că ele se vor dovedi serioase, cinstite şi, mai ales, adevărate.

Un congres constituie şi un prilej de bilanţ. Dar cred şi sper că va constitui, mai ales, un moment de reflecţie şi dezbatere asupra a ceea ce reprezintă acum Alianţa şi misiunea.

Congresul s-a deschis inspirat cu un film al reîntoarcerii în timp, al rememorării unor momente, care, iată, au devenit istorie. Ca şi dumneavoastră, am fost şi eu profund mişcat de acest film în care i-am recunoscut pe mulţi dintre cei de la început. A fost, pentru o clipă, printre noi şi imaginea celor care s-au dus, şi, printre ei, Corneliu Coposu, pe care îl consider mentorul meu politic şi moral, şi preotul Voicescu, care mi-a fost duhovnic. Aş vrea să avem tăria să transformăm această emoţie în acţiune. Suntem aici pentru a acţiona. Suntem aici, de asemenea, pentru a dezbate o realitate nouă şi a decide cum vom acţiona.

Un bilanţ nu poate fi ocolit. Şi el arată cât de important a fost rolul pe care Alianţa Civică l-a jucat în anii post-comunismului. Ea a fost principalul laborator al conştiinţei civice, a reprezentat locul geometric al numeroaselor iniţiative cetăţeneşti care au vizat degajarea mentalităţilor şi comportamentelor colective din tiparele totalitarismului. Fără aceasta, n-am fi reuşit să ducem înainte societatea românească.

 

Motorul şi liantul Convenţiei Democratice

La fel de adevărat este că Alianţa Civică a fost motorul şi liantul Convenţiei Democratice. Alianţa Civică a organizat efortul anonim şi dezinteresat a sute de mii de români care, împreună cu militanţii partidelor membre ale Convenţiei, au făcut posibil deznodământul politic bene-fic marcat de alegerile din noiembrie 1996. Şi sunt aici pentru a aduce omagiul meu Alianţei Civice pentru rolul pe care l-a avut în această schimbare pe care istoria, la timpul ei, o va judeca cum se cuvine. Alianţa noastră s-a constituit tocmai în vederea unui asemenea deznodământ.

Victoria forţelor democratice la alegerile din noiembrie 1996 a pus însă Alianţa Civică într-o situaţie pe de-a întregul nouă. Unul dintre membrii ei fondatori a ajuns Preşedintele României, iar o a altă personalitate, care s-a alăturat pe parcurs Alianţei, şi pe care aceasta l-a susţinut în alegerile locale ca primar al Capitalei, a devenit prim-ministru al Guvernului României. Mulţi alţii sunt miniştri sau conduc instituţii fundamentale ale statului român. Să însemne aceste evenimente, ca şi, în general, schimbarea de orientare politică pe care ţara o trăieşte, de aproape un an, că Alianţa Civică şi-a atins obiectivele şi şi-a epuizat menirea? Cred că n-ar trebui să uităm acum, când dezbatem această situaţie nouă, lecţia majoră pe care Alianţa a predat-o, vreme de şapte ani, societăţii româneşti: Adevărul trebuie spus oricând, oricui şi cu orice preţ.

 

Adevărul cuprinde şi adevărul despre sine

M-am gândit foarte mult la ce voi spune astăzi, aici. Să vin doar pentru a prezenta omagiul, mulţumirile mele Alianţei Civice şi pentru a lăuda eforturile sale? Sau pentru a spune întregul adevăr despre noi, în primul rând foştilor, actualilor şi, sper, viitorilor mei prieteni din Alianţa Civică? Fiindcă adevărul cuprinde şi adevărul despre tine.

După un an de la alegerile câştigate de forţele democratice, cred că trebuie să ne punem împreună întrebarea: ce a făcut în acest timp, ce ar fi trebuit să facă şi ce va face Alianţa Civică? La ce este oare dispusă să-şi raporteze acţiunile şi luările de poziţie? La principiile ei fondatoare, sau la conjunctura politică şi socială a momentului actual? Părerea mea sinceră este că, de prea multe ori, Alianţa Civică, s-a raportat mai degrabă la această conjunctură decât la principii. Am impresia că, într-un fel, Alianţa Civică este pe cale de a se constitui şi într-un club al frustrărilor. Motive există. Aşa cum situaţia este complet nouă, aşa cum încă toţi suntem robii unor mentalităţi trecute, putem accepta că Alianţa Civică n-a reuşit să modifice total mentalitatea societăţii şi nici a celor din rândurile ei. Marea parte a intelectualităţii, în mod sigur mass-media, dar şi o parte a Alianţei Civice consideră opoziţia faţă de Putere ca principalul etalon de manifestare a independenţei lor.

 

Alianţa Civică nu a fost menită doar să conteste

Am constituit atunci, în noiembrie '90, Alianţa Civică nu ca pe o organizaţie de luptă a societăţii civile împotriva puterii politice, oricare ar fi aceasta. Am întemeiat atunci Alianţa Civică ca un cadru de concentrare a energiilor cetăţeneşti în direcţia schimbării unei puteri care contravenea interesului general prioritar de instaurare a democraţiei reale şi a statului de drept în România.

Alianţa Civică a fost şi este, prin urmare, o creaţie pozitivă, o instanţă care a afirmat principii, valori şi credinţă. Ea nu a fost, şi nădăjduiesc că nu este nici acum, o instituţie menită doar să conteste. Contestarea a fost pentru Alianţa Civică, vreme de şapte ani, un mijloc, nu un scop. Scopul a fost, de-a lungul acelei perioade, schimbarea unei puteri considerate ostile intereselor României, intereselor adevărate şi fundamentale ale României. De un an, acest scop – schimbarea puterii – a fost atins. Şi, aşa cum s-a spus, Alianţa Civică este, alături de partidele din Convenţia Democratică, autoare a noii puteri din România. Ea poate, desigur, printr-un gest neeliberat total de tentaţia orgoliului, să refuze astăzi să-şi asume dreptul de autor al unei construcţii, considerând că aceasta nu o mai reprezintă sau chiar o compromite.

 

Puterea de drept şi puterea de fapt

Nu cred că ar trebui să trecem cu vederea (şi faptul a fost rareori spus în aceste douăsprezece luni) că victoria în alegerile prezidenţiale şi parlamentare din noiembrie ’96 nu a coincis decât cu dobândirea puterii din punct de vedere legal. Mult prea frecvent se face confuzia între puterea de drept şi puterea de fapt. În societăţile bazate pe democraţia reprezentativă şi pe economia de piaţă, puterea reală, puterea care generează decizii, puterea care influenţează, puterea care hotărăşte este îndeobşte puterea economică. Această putere nu o deţinem nici în sectorul privat, nici în sectorul de stat. Factorului politic îi revine funcţia de a armoniza şi coordona o diversitate nouă de centre ale puterii economice, care sunt în curs de formare, printr-un proces extrem de dificil.

De un an de zile, puterea aparţine de drept Convenţiei Democratice şi aliaţilor săi. Puterea reală, puterea instalată anterior în vârfurile structurilor administrative şi încă persistentă în partea mediană şi în baza structurilor administrative ale statului nu coincide cu această putere legală. Alte centre de putere se exprimă, în forţă, inclusiv prin mass-media, în România. A existat oare o reală posibilitate de schimbare rapidă? În cât timp s-ar fi putut face aceasta? Există oare, undeva în lume, posibilitatea schimbării structurilor administrative peste noapte fără o traumatizare excesivă a societăţii? Există o altă posibilitate decât aceea dintr-un stat dictatorial şi vreun alt model decât cel comunist, de a schimba brusc, prin eliminare, vechea situaţie? Am reflectat noi suficient la acest lucru? Şi dacă am propus naţiunii un model democratic, suntem gata să ni-l asumăm până la capăt? Iar, în al doilea rând, când schimbăm, cu cine schimbăm?

 

Specialişti există, dar cei mai mulţi nu sunt dispuşi să-şi asume responsabilitatea directă

Sunt atacat permanent pentru afirmaţia pe care am făcut-o privind necesitatea pregătirii a 15 mii de specialişti care să înlocuiască oamenii incompetenţi sau corupţi promovaţi de fosta putere. Este o idee pe care am avansat-o la o întrunire a Alianţei Civice şi apoi a Convenţiei Democratice, la Timişoara. Vreau să vă spun că aceşti 15 mii de specialişti există şi mulţi dintre ei sunt în rândurile dumneavoastră. Dar cei mai mulţi nu au fost dispuşi să îşi asume responsabilitatea directă. Nu au fost dispuşi şi nu sunt dispuşi. Se poate spune că au fost blocaţi, că nu au putut să ocupe aceste locuri, deşi au vrut? Că partidele politice, prin algoritm, i-au împiedicat şi au creat un sistem de blocaj? În parte, probabil, este adevărat. Dar sigur doar în mică parte. Adevărul nu este niciodată simplu, nu este niciodată unilateral. Şi nimeni nu poate să-şi asume tot adevărul, exclusiv de partea lui. Se omite un fapt esenţial, că, într-un timp extrem de scurt la scara istoriei, în doar 12 luni, nu se pot soluţiona toate contradicţiile acumulate în societatea românească vreme de 50 de ani. Mai ales că Puterea nu are numai misiunea de a desface nodul acestor contradicţii istorice, dar şi rolul de a răspunde în regim de urgenţă provocărilor prezentului şi sfidărilor din al treilea mileniu.

Societatea românească este încă traumatizată, locuită de spaime şi nostalgii, bântuită de orgolii, neeliberată pe de-a întregul de spectrul bolilor din anii dictaturii. Ca orice convalescent, este deosebit de sensibilă şi de încordată. Presiuni puternice pot stârni regrete, nostalgii, reflexul servituţii, ca şi resentimente, panică sau neîncredere.

Care este rolul pe care şi-l poate imagina pentru sine Alianţa Civică într-un asemenea context? Să fie vorba numai despre rolul de sfătuitor şi mentor al Puterii? Sau despre rolul de deţinător unic al tuturor soluţiilor, pe care le oferă celor aflaţi la guvernare? Sau, dimpotrivă, ne-am putea imagina rolul Alianţei Civice sub semnul unei responsabilităţi complexe şi dificile, care mai cere încă sacrificii şi, în primul rând, sacrificarea orgoliilor? Dacă da, despre ce acţiune şi despre ce responsabilitate avem dreptul să vorbim? Fără îndoială, asumarea unei acţiuni directe în structurile executive ar implica un  divorţ temporar faţă de formele clasice ale iniţiativei civice. Nu însă şi faţă de principiile acţiunii civice.

Am convingerea că Alianţa Civică este îndreptăţită să arunce neîncetat o privire critică în palatele Puterii. Şi trebuie să o facă. A dobândit, timp de şapte ani, autoritatea morală pentru asemenea atitudine. Ceea ce trebuie analizat aici este însă sensul pe care îl dăm noţiunii de critică. A critica pe cineva înseamnă, la nivelul limbajului comun, a-l vorbi de rău, a incrimina comportamentele şi faptele. În sens mai riguros însă, în sensul propriu-zis etimologic al cuvântului, a critica înseamnă a cerne, a trece prin sita raţiunii, a evalua faptele şi vorbele cuiva în temeiul unor criterii precise şi legitime. În domeniul politic, are dreptul la critică numai cel care se bizuie pe o viziune coerentă şi clară asupra societăţii. Numai cel care o poate face într-un spirit pozitiv, constructiv. Nu întotdeauna se impune o atitudine de neîncredere în Putere, ca şi cum Puterea, oricare Putere, ar fi mereu coruptă, vinovată şi suspectă.

 

Păcatul culpabilizării globale

Demersul meu în asumarea directă a responsabilităţii politice a plecat, printre altele, şi de la o observaţie pe care poeta care avea să devină preşedinta Alianţei Civice o făcea în primăvara lui ’90, când ne-am găsit împreună în balconul Universităţii. Era o perioadă în care se afirma frecvent că, în regimul ceauşist, toţi au minţit, toţi au colaborat, toţi au pactizat. Şi ea spunea: „Eu n-am făcut acest lucru şi nu înţeleg de ce trebuie să admit că toţi au făcut acest lucru”.

Este motivul care a stat şi la baza tuturor acţiunilor mele ulterioare. Nu înţeleg de ce ar trebui să acceptăm că toţi au colaborat la acţiuni reprobabile. Sunt acum preşedinte şi pentru a demonstra că nu este aşa, că nu sunt dispus să fac compromisuri nici pentru trecut, nici pentru prezent şi nici în numele viitorului. Absolut cu nimeni, nici chiar cu Alianţa Civică.

 

Alianţa Civică nu se află în Opoziţie faţă de Putere

Cred că astăzi trebuie să plecăm de la ideea că Alianţa Civică nu se află în opoziţie faţă de Putere, care îi aparţine în bună măsură. Şi de aceea critica Puterii ar trebui să se desfăşoare în acest spirit, după părerea mea, nu numai riguros, dar şi pozitiv; ca o cernere, ca o evaluare, ca o îndreptare şi nu ca o permanentă şi suspicioasă ostilitate. Şi la acest nivel cred că Alianţa Civică trebuie să-şi asume astăzi răspunderea. Pentru că cei care şi-au asumat răspunderea în momente grele şi dificile sunt tot cei care trebuie să se implice şi în alte momente grele şi dificile.

Societatea românească s-a cernut decisiv în ultimii ani. Cei care aveau ceva de spus ca oameni cu conştiinţă au spus-o atunci, fostei puteri. Acum a apărut un alt tip de răspundere, capabilă să menţină Alianţa Civică în centrul societăţii româneşti. O asemenea responsabilitate este dificil de asumat. Ea ar putea fi descrisă ca o interfaţă între o putere democratică şi o societate marcată încă de intoleranţă, extremism, frustrări şi ură. Mai ales ură.

 

Solidaritatea umană funcţionează prost

Invitarea mea la acest congres s-a făcut sub o condiţie. Este prima oară în viaţa mea şi ultima, cred, în care accept să particip condiţionat la un eveniment. Mi s-a cerut ca, în mod expres, să combat o afirmaţie făcută într-un interviu prin care Alianţa Civică era pusă pe un plan asemănător cu partidele extremiste. Denunţ această afirmaţie absurdă şi o fac în termenii cei mai expliciţi şi cei mai clari. Înţeleg că Alianţa Civică a simţit nevoia unei reacţii exprese a preşedintelui ţării. În acelaşi timp, vreau să vă spun că resimt o profundă insatisfacţie când preşedintele ţării sau alţi oameni cu responsabilităţi importante sunt atacaţi în mod mârşav şi  nimeni nu le ia apărarea sau doar foarte rar şi evaziv, chiar dacă este vorba de minciuni la fel de evidente.

Se poate obiecta că preşedintele are suficientă putere şi nu este nevoie să fie apărat. Au fost însă şi alte situaţii în care au arătat că, în  România, solidaritatea umană funcţionează prost. Când o cunoscută scriitoare, membră fondatoare a Alianţei Civice, a fost insultată într-un mod obscen, într-o publicaţie de mare tiraj, a lipsit replica necesară. Marii noştri intelectuali nu au replicat la Televiziune sau în ziare, aşa cum o fac când ei înşişi sunt atacaţi. Nenumăratele minciuni lansate nu au fost contracarate, poate, şi pentru că nu a existat acea minimă încredere că cei calomniaţi nu ar fi putut face lucrurile de care erau acuzaţi. Poate, şi în mintea multora dintre dumneavoastră persistă un stereotip mental, al puterii care corupe şi care este aplicat nediferen-ţiat, tuturor.

Mai este un lucru care, cred eu, trebuie abordat la fel de cinstit şi la fel de clar, chiar dacă nu este simplu pentru nimeni dintre noi. Eu cred că Alianţa poate să fie acea voce care să explice că puterea solidară a societăţii şi societatea solidară cu Puterea nu se exclud. Este necesar acest lucru? Are nevoie o Putere să fie apărată? N-are ea la dispoziţie suficiente mecanisme de autoritate ca să nu mai fie nevoie de acest lucru? Şi, în fond, de ce să nu se explice singură?

Există o raţiune obiectivă. Cei care şi-au asumat răspunderea acţiunii directe găsesc foarte rar timpul necesar pentru a explica în detaliu sensul şi obiectivele strategice ale deciziilor politice. Şi nici nu ar trebui să facă acest lucru, pentru că rolul lor este să acţioneze, nu să explice. Timpul explicării s-ar deduce din timpul acţiunii. În plus, dacă ei înşişi îşi fac cu adevărat datoria, povara administrării treburilor oficiale şi a grijilor de zi de zi ale cetăţenilor îi copleşeşte. Iar, pe de altă parte, oamenii Puterii, prin însăşi poziţia pe care o ocupă, nu pot conta întotdeauna pe credibilitatea de care au nevoie pentru a justifica propriile acţiuni şi măsuri. Pentru că, din start, ei sunt consideraţi partizani. Nu poţi însă construi o societate nouă fără să o explici. Cineva trebuie să explice. Din păcate, acest lucru nu-l face acum aproape nimeni. Şi atunci, cum vrem să construim o nouă realitate demisionând mental, moral şi material de la proiectarea şi zidirea ei efectivă? Visăm să construim miraculos o lume nouă peste noapte, ca în basme? Ce fel de ziditori sunt cei care merg la lucru fără unelte? Fiecare cucerire de poziţii se cere să fie şi o punere în lumină pentru ca ziditorul dar şi destinatarii lucrării să vadă unde a ajuns şi unde îşi propune să ajungă. Este o nevoie permanentă de a verifica şi controla ce ştim despre o lume în schimbare şi despre noi înşine în această lume. Avem nevoie de aşezarea lucrurilor şi acţiunilor în orizontul lor mişcător. Eu văd în democraţie un mod de a zidi fără toate acele mistere care subordonează şi mistifică şi văd discursul politic şi civic ca o zare limpede, ca un cuvânt de onoare ce se cere a fi respectat.

Nu putem ignora că în lume există o forţă uriaşă, care este forţa televiziunii. Dar ea nu este o forţă inocentă. Abandonată în mâinile unor grupări ostile progresului reformei şi democraţiei, ea poate influenţa în sens negativ mentalitatea oamenilor, mult mai mult şi mai rapid decât o puteau face, în mod pozitiv, drumurile noastre în ţară sau marile mitinguri de altădată. Acele mitinguri ale disperării şi recâştigării speranţei nu se vor repeta, decât într-un moment în care, poate, actuala putere se va prăbuşi, nu pentru că n-a făcut ce trebuia, nu pentru că exponenţii ei au furat sau au minţit, ci pentru că n-au ştiut să explice ce au făcut. Unde va fi Alianţa Civică atunci? Vă rog să meditaţi la acest lucru. În momentele de schimbare, locul neocupat se ocupă repede de către altcineva. Şi mai ales locul competenţilor naivi se ocupă de incompetenţii activi care ştiu foarte bine ce vor să distrugă.

 

Demagogi şi impostori în ofensivă

Oameni imorali pot apărea oricând în spatele unor lideri oneşti, aşa cum vor apărea şi oameni dornici să-şi folosească poziţiile pentru a realiza avantaje personale, care vor participa la acte de corupţie, care vor încerca să blocheze competenţii pentru a ascunde propria lor incompetenţă. Categoric vor apărea. Dar acest lucru trebuie să declanşeze o reacţie rapidă acum şi nu când va fi prea târziu. Pe ecranele televizoarelor, care pot modifica cu o viteză extraordinară mentalitatea oamenilor, poziţiile lăsate vacante de oameni cu prestigiu profesional şi moral sunt ocupate de demagogi sau impostori. Unde sunt vocile care să susţină adevărul?

Nimeni nu le cere să laude preşedintele, guvernul sau partidele majoritare în parlament. Pentru că dacă ar face-o, ar fi foarte rău. Li se cere, în acest context mediatic de abordare catastrofică a realităţii, în care totul este rău, în care se spune că nu s-a făcut nimic bun, să explice că s-au făcut şi greşeli, dar şi unele lucruri bune. Li se cere să facă o analiză serioasă. Am ascultat un distins cercetător şi cunoscut politolog, care, într-o seară, la televizor, repeta cu o satisfacţie voioasă: guvernul este rizibil, este o catastrofă politică, este o catastrofă socială. Problema este că nu era nimic de râs. Acest guvern a făcut greşelile lui, a avut ezitările lui, lipsa lui de organizare. Dar nu e nimic de râs în asta. Sunt proiecte de discutat, sunt decizii de combătut, sunt soluţii de propus.

Din acest punct de vedere, cred că Alianţa Civică ar trebui să-şi folosească autoritatea morală într-un astfel de demers. Oricât de dificilă ar fi o asemenea responsabilitate, convingerea mea este că nimeni în afara Alianţei Civice nu şi-o poate asuma în acest moment.

 

Victoria ca un fruct amar

Peste două zile vom aniversa Ziua Marii Uniri din 1918. Toată lumea este de acord că participarea României la primul război mondial a fost decisivă pentru desăvârşirea unităţii naţionale, că a răspuns unor aspiraţii larg răspândite în opinia publică, unei dorinţe arzătoare a marii majorităţi a românilor din Vechiul Regat şi din toate provinciile aflate sub dominaţie străină. Şi totuşi literatura română a abordat un ton amar în evocarea războiului şi a anilor ce i-au urmat. Recitind romanele lui Camil Petrescu, Cezar Petrescu şi cărţile de memorialistică, mi-am spus că pentru cei care au obţinut-o, victoria părea a fi un fruct amar şi otrăvit. Marea literatură nu poate fi voioasă, dar se pare că războiul lung şi istovitor lăsase traume adânci, diminuând pentru o vreme satisfacţia victoriei.

Acum am ieşit şi noi dintr-un război lung şi istovitor, cu traume şi mai adânci. Şi, dincolo de orice ficţiuni, se pare că acesta este preţul sau chiar blestemul înfăptuirii. Niciodată fapta nu poate avea strălucirea şi înariparea speranţei. Dar dacă nu îndrăzneşti să cobori în noroiul tranşeelor, speranţa rămâne doar un vis frumos şi tot mai palid.