Discurs cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa – ENS, Sorbona, 8 noiembrie 1997 

 

Modelul universitar francez

Sunt onorat să mă adresez dumneavoastră aici, în acest înalt for al tradiţiei universitare şi venerabilă cetate a ştiinţei, care este Sorbona. Distincţia de Doctor Honoris Causa, pe care am primit-o astăzi, adaugă emoţiei mele o adâncă semnificaţie.

Regăsesc un spaţiu şi un stil ce-mi sunt familiare în esenţă, dar care dobândesc aici o expresie supremă prin prestigiul spiritului universitar francez, unanim recunoscut. Universitatea este spaţiul care m-a format, spaţiul căruia îi datorez mai mult decât profesiunea mea: vocaţia de cercetător, de profesor şi de cetăţean. Este un spaţiu pe care nu l-am părăsit cu adevărat, deşi angajarea mea în politica de stat îmi ocupă cea mai mare parte din timp. În numele adevărului, al pasiunilor dezinteresate şi al raţiunii, adică a ceea ce Universitatea a dat mai bun umanităţii, am plecat, pentru un timp, dintr-o republică a literelor nepartizane într-o altă republică, a înfruntărilor politice.

Aduc un omagiu marilor personalităţi ale culturii şi ştiinţei franceze, aparţinând timpului care a modelat ţara mea în modernitatea ei intelectuală. Aspirând la binele României şi preţuind modelul universitar francez, au venit la Sorbona şi s-au format în spiritul marilor şcoli franceze generaţii succesive de profesori şi savanţi români care au întemeiat şi au condus apoi instituţiile româneşti de învăţământ superior. Trebuie, oare, să mai amintesc că primul rector al Universităţii din Bucureşti era doctor la Sorbona? Sau că, până şi în anii cei mai sumbri ai dictaturii, ultimul mare preşedinte al Academiei Române, Miron Nicolescu, era un fost absolvent al Şcolii Normale Superioare? Profesorul meu, Sava Ştefănescu, fondatorul geofizicii moderne în România, a fost elev al Şcolii de Mine din Paris. Influenţa excepţională a acestui corp de elită al Franţei asupra intelectualităţii române ne-a făcut să înţelegem valoarea şi sensul principiilor sale fondatoare.

Renaşterea unei tradiţii româneşti

Faptul de a participa, în calitate de rector al Universităţii Bucureşti, la renaşterea, prin programul SAFE, a acestei tradiţii de formare a tinerilor români în universităţi franceze a fost pentru mine o şansă şi un motiv de satisfacţie. Programul oferă posibilitatea ca, în fiecare an, zece bursieri români să trăiască experienţa unică de a aparţine acestei confrerii de elită reprezentată de Şcola Normală Superioară din Paris.

Şcoala Anului III napoleonian, cum a fost ea supranumită, a devenit în timp un lăcaş al ştiinţei moderne, un laborator al raţiunii, dar mai ales un organism viu şi dinamic. Iată de ce îmi exprim încă o dată recunoştinţa pentru generozitatea cu care studenţii români sunt primiţi şi cooptaţi la Şcola Normală Superioară, ca şi în alte mari instituţii de învăţământ franceze. Şcoala de Înalte Studii de Ştiinţe Sociale, Şcoala Politehnică, Conservatorul Naţional de Arte şi Meserii, Şcoala Normală de Administraţie şi-au redeschis porţile pentru tinerii români, viitori profesori şi cercetători. În ideea dezvoltării acestui parteneriat privilegiat, există şi un proiect de înfiinţare, la Bucureşti, a unui Institut de Înalte Studii, capabil să devină, cu concursul dumneavoastră, un pol de excelenţă român, inspirat din această mare tradiţie de cooperare, pe care o împărtăşiţi cu noi atât de generos.

Acest mediu elevat, intelectual şi ştiinţific, al Sorbonei, a fost receptat de studenţii români încă de la începutul secolului al XIX-lea, ca formator tradiţional de virtute civică şi de înaltă valorizare a funcţiei publice. A studia la Paris a reprezentat un gest fondator al conştiinţei politice moderne în Ţările Române şi aceasta încă din primăvara lui 1848, când studenţii români descopereau aici revoluţia şi idealurile ei, pe care aveau să le ducă în ţara lor, ea însăşi pe cale de a se deştepta.

Personalităţi de vază ale vieţii politice româneşti, începând cu părinţii fondatori ai statului român modern, au beneficiat de influenţa universităţilor şi a spiritului cetăţenesc din Franţa acelor ani. Ion Brătianu studiase la Şcoala de Poduri şi Drumuri înainte de a deveni prim-ministru al României, iar majoritatea membrilor parlamentului român de la sfârşitul secolului trecut erau doctori în drept la Paris. Regăsesc astfel, la Sorbona, un spaţiu simbolic pentru ţara mea.

 

Calea Regală a Libertăţii

Legăturile care unesc România de Franţa nu au nimic din circulaţia impersonală a valorilor axiomatice. Ele au fost deschise şi cultivate de generaţii succesive de bărbaţi şi femei din ţara mea care au cunoscut, au admirat şi au iubit Franţa, şi care astăzi, ca şi ieri, nu concep identitatea de intelectual român în afara unei solidarităţi cu Franţa şi cultura franceză. Au iubit-o chiar şi atunci când li s-a interzis să comunice cu ea. Deşi, de-a lungul deceniilor de totalitarism, au fost lipsiţi de contacte directe cu Franţa, au învăţat cu îndârjire limba şi cultura franceză, au urmărit progresul ştiinţei franceze, au citit, pe cât posibil, literatură şi publicistică franceză.

Ataşamentul pentru cultura şi valorile europene ne-a ajutat să supravieţium şi a fost pentru mulţi români Calea Regală a Libertăţii, a unei voinţe tainice dar de nezdruncinat de a ne păstra identitatea europeană. Am făcut-o pentru noi înşine, fără să năzuim la vreun răspuns, fără să aşteptăm ceva în schimb.

Astăzi, lumea s-a schimbat. Românii au revenit la Sorbona. Socotesc de aceea că distincţia acordată astăzi se adresează şi profesorilor mei, studenţilor pe care i-am format, colegilor de la Universitatea Bucureşti şi alte universităţi româneşti, studenţilor care reprezintă acum România, în mod strălucit, în lumea universităţilor franceze.