Discurs la primirea Premiului Speranţa acordat de Societatea Timişoara, Sala Operei din Timişoara,

 18 martie 1997 

 

Adevărul, călăuza sufletului nostru

Proclamaţia de la Timişoara şi Societatea Timişoara au fost germene şi apoi ferment ai societăţii civile, a cărei forţă avea să conducă la victoria democraţiei în România.

Pentru mine, orice întâlnire cu oamenii Timişoarei a fost şi va fi un examen. Obiectivul cel mai important în Proclamaţia de la Timişoara, scandat în marile adunări şi marşuri civice, a fost Adevărul. Adevărul pe care îl simţi, Adevărul în care crezi, Adevărul pe care trebuie să îl spui, Adevărul pentru care trebuie să te lupţi. Dacă un timp nu ne întreabă nimeni de ce suntem atât de însetaţi de adevăr, e momentul să ne interogăm singuri asupra lui. Dacă adevărul devine un drept care nu ţi se discută, e bine să ţi-l pui singur în discuţie.

Iată de ce cred că este momentul să atac frontal o problemă, şi o voi face. Știu că, de când am devenit preşedinte, sunt privit ca un personaj incomod, un fel de animal ciudat nu numai în ţară, ci şi oriunde am fost invitat să vorbesc. Știu cât de greu va fi să realizez într-un timp scurt tot ceea ce trebuia realizat cu mult timp înainte. Cunosc imensitatea speranţelor şi precaritatea mijloacelor. Știu cât de puţine lucruri pot face. Dar cel puţin să spun adevărul (pe care l-am promis şi cu patru ani în urmă cu riscul de a pierde alegerile) pot. Și aşa voi face.

Avem nevoie să spunem adevărul în faţă, tuturor, chiar dacă el nu convine. L-am spus deja foştilor mei colegi politici care îşi uită prea repede promisiunile făcute electoratului; le-am spus prietenilor mei români din străinătate ceea ce cred despre dificultatea comunităţilor româneşti de peste hotare de a se constitui într-o forţă, datorită dezbinărilor cronice; la fel am procedat în faţa organizaţiilor internaţionale şi a liderilor europeni. O asemenea poziţie este acceptată dacă vine din bună-credinţă şi eşti gata să-ţi asumi şi adevărul despre tine. Dar, mai ales, poţi să spui adevărul şi să-l ceri şi altora atunci când în spatele tău există o forţă care a luptat şi a câştigat în numele unor idei democratice pe care şi le-a asumat.

 

Adevăruri incomode

Unul din primele adevăruri pe care trebuie să-l acceptăm este că, în acest moment, poporul român este superior, ca mentalitate şi capacitate de acţiune, clasei politice, inclusiv celei care conduce astăzi România.

Oamenii au dovedit că îşi pot schimba mentalitatea acceptând modificări decisive de comportament şi atitudine în chestiuni dificile ca relaţiile interetnice, relaţiile cu vecinii, poziţia faţă de reformă. Bunul simţ popular a blocat derularea unor scenarii periculoase pentru ţară care s-au finalizat cu consecinţe tragice în unele ţări din Sudul şi Estul României. Iată de ce avem nevoie de o ridicare a nivelului clasei politice, a nivelului funcţionarilor publici, avem nevoie de oameni capabili care să-şi asume responsabilităţi în toate domeniile.

Imediat după câştigarea alegerilor, ne-am confruntat, din păcate, cu puţinătatea cadrelor competente sau cu refuzul asumării unor funcţii publice de către cei cu adevărat competenţi.

Decizia de a restructura corpul diplomatic şi de a îmbunătăţi componenţa acestuia în special privind acreditările în ţările UE şi NATO a avut la bază criterii enunţate în Proclamaţia de la Timişoara. Dar dacă a fost relativ uşoară rechemarea unor vechi ambasadori, mult mai dificilă s-a dovedit ocuparea posturilor vacante cu personalităţi de prestigiu. Am considerat că, cel puţin o perioadă, până la formarea unor noi diplomaţi profesionişti de valoare, aceste locuri trebuie ocupate de personalităţi cu notorietate culturală, ştiinţifică, acceptate de opinia publică românească, respectate de comunitatea internaţională, care să înfăţişeze o altfel de gândire şi care să reprezinte cu demnitate România. Când m-am adresat personal celor pe care opinia publică îi aşează pe bună dreptate în vârful consideraţiei generale, răspunsul a fost dezamăgitor. Mulţi m-au refuzat, chiar dacă s-au simţit onoraţi, iar numărul celor care au acceptat a fost mult mai mic decât m-am aşteptat.

Când am lansat mesajul către naţiune pentru lupta împotriva crimei organizate şi a corupţiei, am făcut apel la jurişti pentru a se implica întărind corpul procurorilor şi judecătorilor. Nici un avocat nu a răspuns acestui apel, deşi mulţi dintre ei provin dintre judecători şi procurori. Dimpotrivă, numărul celor care pleacă din magistratură este foarte mare. Îi înţeleg de ce pleacă. Pentru că au salarii mici, pentru că trebuie să muncească enorm, pentru că nu au condiţii de lucru, pentru că trebuie să se confrunte cu suspiciunea, cu neîncrederea multora. Aceleaşi probleme se pun şi în schimbarea structurilor administrative, inclusiv pe plan local, unde nu totdeauna cei mai buni sunt dispuşi să contribuie direct la schimbare.

Cred că trebuie să ne schimbăm în bună măsură modul de a gândi. Militantismul lui NU, al lui JOS trebuie schimbat cu creativitatea lui DA, cu capacitatea de a construi. Astăzi avem priorităţi noi, trebuie să rezolvăm câteva probleme esenţiale şi, în primul rând, reforma economică pe care o facem cu spatele la zid sau chiar la o prăpastie. Nu o putem rata pentru că nu există alternativă. În 1990, în Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, liderii democraţi au avut de ales între o reformă radicală şi rapidă sau una mai lentă. Ei puteau să încerce una sau alta. Noi nu putem, pentru că suntem deja în 1997.

Suntem obligaţi la o reformă totală, radicală şi rapidă. Dacă nu, vor urma prăbuşirea şi haosul. Cei incriminaţi la Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara au secătuit resursele ţării, folosindu-şi poziţiile politice în segmentul economic pentru a crea o monstruoasă structură de tip mafiot, care a jefuit avuţia naţională. Avem acum dovada că imediat după revoluţie punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara era cu adevărat necesar. În Cehia lustraţia s-a aplicat şi rezultatele s-au văzut. În alte ţări n-a fost invocată, dar prin forţa lucrurilor s-a aplicat şi ele au acum un tip de economie eficient, chiar dacă mai au problemele pe care le are orice ţară în tranziţie.

 

Dacă nu cedăm, chiar vom reuşi

Azi-dimineaţă, m-a întâmpinat un grup de oameni care mi-au dat plicuri cu scrisori. Erau oameni necăjiţi. Aceste scrisori conţin apelurile disperate ale unor oameni deznădăjduiţi. Unul dintre aceşti oameni mi-a spus: „Este foarte greu, ne este foarte greu, dar cred că vom reuşi, pentru că avem încredere în dumneavoastră”. Mulţi se agaţă ca de o ultimă speranţă de Preşedinte care, după părerea lor, poate să dea orice (case, pensii, serviciu), care poate să anuleze hotărâri judecătoreşti definitive, care poate să facă orice. Cred că înţelegeţi cât de cumplită este această răspundere în faţa unor oameni care au încredere în tine şi care aşteaptă ceea ce nu le poţi da, ceea ce ştii foarte bine că nu ai dreptul să le promiţi.

Schimbarea va fi foarte dificilă din cauza întârzierii, la care se adaugă şi dezastrul economic pe care l-am preluat. Rezultatele nu vor veni nici uşor, nici repede. Dar preţul va trebui plătit imediat şi va fi mare şi dureros. Milioane de oameni vor fi loviţi.

Am nevoie de ajutorul dumneavoastră, al celor care au aprins speranţa, al celor care au luptat să schimbe ceva în această ţară. Tot celor care au suferit şi au luptat împotriva represiunii, le revine o nouă misiune, la fel de grea. De obicei, din jertfă nu se naşte bucurie, ci o altă datorie. Dumneavoastră vă rămâne enorma răspundere să demonstraţi că Timişoara poate să devină un loc al prosperităţii, cu o economie sănătoasă, cu o administraţie apropiată cu adevărat de oameni.

Nu este nimic mai cumplit decât să înşelăm speranţele pe care oamenii şi le pun în noi. Iată de ce, acum, problema esenţială este a implicării a cât mai multor specialişti de valoare, în noile structuri. Știu că este mai uşor să fii contra, decât să faci ceva concret pentru care oamenii te vor judeca.

Tocmai de aceea mă adresez fiecăruia dintre dumneavoastră pentru a-i spune: asumaţi-vă propria soartă şi veţi putea atunci să vă asumaţi şi soarta altora, veţi putea să vă asumaţi destinul ţării. Dacă dumneavoastră abandonaţi, nu mai există viitor. Aţi fost speranţa, zidiţi certitudinea. Aţi fost eroi sub dictatură, fiţi puternici în libertate şi democraţie.

Nu avem voie să cedăm! Avem datoria să nu cedăm şi, dacă nu cedăm, chiar vom reuşi.

 

Punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara s-a impus prin vot

În final, vreau să abordez o problemă spinoasă şi în egală măsură sensibilă. Mai este necesar să ne concentrăm acum pe legiferarea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara? Răspunsul meu este NU. Iată de ce:

Punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara a învins în noiembrie 1996 prin voinţa poporului român. Poporul român a impus prin vot aplicarea acestuia, pentru că astăzi nu se mai află în structurile de conducere persoane din cele vizate de punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara. Dacă ar fi nevoie să-l introducem pentru alegerile din anul 2000, pentru a ne asigura câştigarea lor, ar trebui să părăsim scena politică ruşinaţi, cu capul în pământ, pentru că ar însemna că n-am fost în stare să facem schimbarea promisă în 1996. Nu printr-o lege restrictivă vom reuşi, ci într-o luptă deschisă în care să demonstrăm că noi putem să conducem mai bine decât ei, că noi vom fi capabili să îmbunătăţim structurile de conducere prin valoare, competenţă şi bună credinţă. Trebuie să zidim o economie şi o societate sănătoase, bazate pe muncă, pe adevăr şi pe justiţie. Și atunci este sigur că această societate va dăinui fără a mai avea nevoie de o protecţie bazată pe interdicţii legale.

În 1990, impunerea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ar fi fost un semnal de forţă. În anul 2000, impunerea prin lege a punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ar fi un semnal de slăbiciune. Pentru că ar fi dovada incompetenţei şi incapacităţii noastre de a folosi puterea pe care poporul ne-a dat-o acum.

În ianuarie 1990, în timpul unei mari manifestaţii populare, o tânără s-a urcat pe unul din tancurile care apărau sediul Guvernului pentru a pune o întrebare devastatoare conducătorilor de atunci ai FSN: Ce aţi făcut în ultimii cinci ani ai dictaturii? Întrebarea a rămas fără răspuns.

În 2000, întrebarea va fi: Ce aţi făcut în primii zece ani de libertate? Și fiecare dintre cei care s-au angajat în transformarea democratică a României va trebui să răspundă în faţa oamenilor şi a propriei conştiinţe.