Alocuţiune la reuniunea Fundaţiei Forum pentru Starea Culturii, Bucureşti, Casa Vernescu,

15 februarie 1997 

Victimă de lux a tranziţiei

Există o tradiţie nefericită de a apela la cuvinte mari şi reverenţe când vine vorba de cultură. Personal, prefer să fac culturii reverenţe în intimitate şi să fiu pragmatic atunci când discutăm despre starea culturii naţionale. Nu mă număr printre cei care cred că există o criză a culturii. Judecând după pulsul ei cotidian şi după anvergura multor evenimente culturale, aş zice chiar că ea trăieşte momente de mare vitalitate.

Nu despre o criză a culturii în România trebuie să vorbim, ci despre o cultură care există într-o lume de criză, o lume aflată în căutarea adevăratei sale identităţi. Ar fi inutil să insist asupra rosturilor culturii într-un astfel de timp în faţa unor oameni care, cu siguranţă, le simt şi le ştiu foarte bine. Cultura românească de azi nu trebuie să se refuze timpului pe care îl trăieşte, crezând că are de ales între turnul său de fildeş şi remorca politică.

România se află acum în faţa unei provocări istorice şi este de neimaginat ca destinul său să nu poarte amprenta acelei autenticităţi naţionale pe care numai cultura o poate impune. Din păcate, şi este iarăşi inutil să intru în prea multe detalii, trăim într-o ţară sărăcită, iar cultura nu este câtuşi de puţin ocolită de dramatismul efectelor acestei triste realităţi. Ea îşi are însă resursele ei interne, miraculoase şi inepuizabile şi a dovedit că ştie să şi le valorifice chiar şi atunci când istoria însăşi i s-a pus de-a curmezişul. Știu bine că în aceşti ultimi şapte ani cultura, în toate manifestările sale, a fost un fel de victimă de lux, nu doar a realităţilor economice, ci şi a unei politici culturale defectuoase.

 

Politicul şi economicul au datorii neîmplinite

Ar fi o ipocrizie să fac promisiuni ferme, să încerc să conving că noua guvernare va schimba peste noapte realităţile economice de care vorbeam şi va oferi culturii un buget îndestulător. Pe de altă parte însă, ar fi o gravă eroare să perpetuăm ostilitatea, manifestă sau tacită, care a definit până acum relaţia culturii cu politicul, transformându-le în două lumi paralele. Se impune să identificăm azi punctele de convergenţă şi să construim o realitate care le include şi le îngemănează.

Avem o Cultură Românească, dar avem şi datoria de a recunoaşte că ea subzistă în condiţii care, uneori, se află sub limita decenţei. Trebuie să găsim mecanismele economice şi legislative care să plaseze cultura şi în afara ei însăşi, într-o sferă mai largă, a conştiinţei naţionale şi a interesului general. Sunt convins că există soluţii pentru o abordare managerială abilă, în măsură să producă resurse pentru cultură din alte zone, şi mă gândesc aici, în primul rând, la mediile de afaceri şi la asociaţiile neguvernamentale române sau străine care ar putea sprijini nemijlocit fenomenul cultural. Am folosit orice prilej pentru a le invita să se implice cu adevărat în această acţiune care – trebuie bine înţeles – nu este una de binefacere, ci de recunoaştere, de susţinere şi de respect faţă de sine.

Este momentul să fie înlăturată şi falia dintre lumea culturală şi lumea economică. Iar, dincolo de înţelegerea şi de bunacredinţă ale oamenilor cu bani, este necesar un efort managerial consistent din partea oamenilor de cultură. Nu mă îndoiesc că o astfel de relaţie va funcţiona şi va fi reciproc profitabilă.

Desigur, fiind vorba de bani, de circulaţia acestora, trebuie să existe şi un cadru legislativ normal. Cel actual nu poate fi, în nici un caz, astfel calificat. Spiritul însuşi al legislaţiei în vigoare este pervertit. Avem o Lege a sponsorizării aptă să împiedice sponsorizarea şi nu s-o stimuleze. Evident, această lege trebuie serios modificată. Avem apoi, la nivelul structurilor administrative din domeniu, neşansa perpetuării unor obsesii dirijiste şi a dependenţei de actul birocratic. Sunt convins că descentralizarea administrativă şi adoptarea Legii bugetelor locale pot oferi culturii alte perspective şi alte performanţe.

Reforma de ansamblu a societăţii româneşti trebuie să confere culturii sensul şi condiţia deplinei normalităţi.

Aş spune că, în lumea modernă democratică, este datoria membrilor societăţii ca marii oamenii de ştiinţă şi cultură să nu aibă alte datorii decât cele de ordin spiritual faţă de cei care citesc, ascultă sau privesc operele lor. Pentru România, în acest moment, acesta este doar un proiect, dar el trebuie considerat un proiect strategic.

Experienţa mea de preşedinte m-a făcut să constat că la aproape toate dezbaterile la care am participat s-a ajuns la problema minorităţilor şi a drepturilor acestora. A minorităţilor etnice, religioase, sexuale. Dar foarte rar s-a pus în discuţie problema unei alte minorităţi şi a drepturilor acestei minorităţi care există în orice ţară, minoritatea oamenilor de ştiinţă şi cultură. Pentru că este o elită, va rămâne totdeauna o minoritate. Dar această minoritate asigură majorităţii dreptul de a intra în cărţile de istorie.