Discurs la şedinţa solemnă a Seimului Republicii Poloneze, Varşovia, 14 ianuarie 1997

 

România şi Polonia, două ţări care şi-au împletit istoria

Înainte ca sistemul occidental al democraţiei reprezentative să devină, în pragul secolului al XX-lea, o sursă de inspiraţie pentru restructurarea politică a României, Republica Poloneză şi Seimul său au jucat pentru români, timp de câteva veacuri, rolul unui stat întemeiat pe norma de drept şi pe garantarea libertăţilor civile, posibil model al unei democraţii deliberative.

De obicei şi mai ales în ocazii solemne, legăturile istorice dintre două ţări sunt evocate ca premisă a cooperării actuale şi a dezvoltării acesteia în viitor. În cazul legăturilor dintre naţiunile noastre, nu este vorba despre contacte periferice, nici despre o simplă înlănţuire de episoade în care fiecare popor s-a bucurat de sprijinul celuilalt. Dacă spunem că moldovenii au participat la epopeea antiteutonică a regelui Vladislav Jagiello sau că o parte dintre revoluţionarii polonezi de la 1863 şi-au pregătit acţiunea eroică pe teritoriul Principatelor româneşti ori că guvernul polonez în exil la 1939 a găsit ospitalitate în România; dacă arătăm, pe de altă parte, cât datorează formării lor în Polonia oamenii de litere români din epoca Renaşterii şi a Barocului, nu facem mai mult decât să aducem la lumină, pentru o clipă, evenimente şi împrejurări politice şi culturale care aparţin irevocabil istoriei şi împlinesc adesea doar funcţia nostalgică de a ne aminti că ţările noastre au fost cândva vecine şi şi-au împletit istoriile.

Sarcina noastră este astăzi aceea de a identifica şi ceea ce este viu în acest trecut, ceea ce nu aparţine numai cărţilor de istorie şi erudiţiei savanţilor. Vie este pentru noi, românii, o anumită imagine, foarte precisă, pe care o avem despre polonezi. Din Evul Mediu şi până în perioada Solidarităţii, atunci când românii au încercat să-i caracterizeze pe polonezi printr-o singură virtute, ei au ales şi ar alege şi astăzi, fără nici o ezitare, mândria. Mândria înţeleasă ca expresie a demnităţii. „Este mândru ca un polonez“, spunem în româneşte despre cineva care nu acceptă să se supună unor decizii la luarea cărora nu a consimţit în prealabil, care nu suferă nedreptatea, care este cutezător şi oricând pregătit să-şi apere drepturile. O asemenea imagine se hrăneşte din experienţa istorică, dar are şi un vădit caracter politic. De aceea, ea poate fi punctul de plecare a unei noi dinamici a relaţiilor dintre România şi Polonia.Cu atât mai mult cu cât problemele prezentului sunt comparabile din multe puncte de vedere.

Polonia şi România au răsturnat, pe căi diferite, dar în acelaşi timp istoric, sistemul totalitar. Sunt state în care, după 45 de ani, democraţia reprezentativă a trebuit să fie mai întâi reinventată, apoi consolidată. Sunt ţări care, pe parcursul a doar câţiva ani, au cunoscut, deşi în ritmuri diferite, schimbările politice impuse oricărei societăţi în tranziţie. Sunt ţări în care arhitectura puterii este construită prin voinţa, liber şi legal exprimată, a cetăţenilor.

În acelaşi timp, atât România, cât şi Polonia se confruntă cu sarcina redutabilă şi fără precedent istoric a convertirii întregului sistem economic, a trecerii de la structuri centralizate şi de comandă la piaţă liberă. Sunt ţări în care statul trebuie să-şi retragă controlul asupra vieţii sociale şi economice fără a-şi pierde însă autoritatea legitimă de ziditor al unui stat de drept.

 

De la predicatul istoric „să fim împreună”

la predicatul politic „să acţionăm împreună”

Ţările noastre au nevoie, deopotrivă, de prestigiu şi de autoritate legitimă, pentru a depăşi o răscruce istorică. Nu ne putem permite riscul de a rămâne la porţile Europei Unite. Pentru ambele ţări, integrarea europeană este prioritatea acestui sfârşit de mileniu.

Procesul de integrare a fost privit, la un moment dat, ca o competiţie. Fiecare dintre ţările Europei Centrale tindea să se orienteze spre Vest fără a mai ţine seama de aspiraţiile şi problemele vecinilor săi. Pe parcurs, a devenit tot mai limpede că integrarea n-ar trebui să fie o experienţă consumată pe cont propriu, ci un drum pe care toate statele candidate să-l parcurgă împreună. Principiul fondator al Uniunii Europene nu este izolarea, ci solidaritatea. Dacă predicatul istoric al Europei a fost „să fim împreună”, predicatul său politic este astăzi „să acţionăm, împreună”.

Românii şi polonezii, ca şi celelalte popoare din centrul şi Estul continentului european, au avut privilegiul amar de a înţelege din aberaţiile anilor de totalitarism că politica, inclusiv cea internaţională, nu se poate face în absenţa unui minim orizont etic, că modernizarea societăţii şi creşterea economică nu pot fi realizate prin statistici false şi nici prin avantajarea unui stat în detrimentul celorlalte.

Ţările noastre sunt angajate în procese de reformă economică şi instituţională care vizează atingerea unui nivel de compatibilitate cu standardele europene. Chiar dacă ritmurile acestui proces sunt diferite, un asemenea efort, care presupune imaginaţie, inteligenţă şi competenţă, dar şi costuri sociale deosebite, nu cred că poate fi conceput şi dus la bun sfârşit în afara unei coordonări a energiilor şi iniţiativelor.

Nu mă gândesc, fireşte, că un fel de aderare în grup la Uniunea Europeană ar trebui înscris pe agenda guvernelor noastre. Mi se pare însă că procesul ar putea fi grăbit şi mai puţin anevoios dacă guvernele noastre şi-ar propune să urmărească, simultan cu îndeplinirea exigenţelor juridice şi economice impuse de integrare, realizarea unei compatibilităţi sau, după caz, complementarităţi a obiectivelor şi mijloacelor pe care şi le propun în fiecare etapă.

Polonia şi România nu se îndreaptă spre Europa Unită din direcţii diferite. Ele aparţin uneia dintre cele mai vechi şi mai stabile pieţe comune de pe continent, care, timp de secole, a legat Marea Baltică de Marea Neagră şi Gurile Vistulei de Gurile Dunării. Până la intruziunea violentă a Rusiei ţariste, acest vast spaţiu economic a fost gestionat împreună, fără tensiuni şi conflicte, de polonezi şi români.

 

Nimic nu ne împiedică, totul ne obligă

Fără îndoială, istoria nu poate fi refăcută. Putem însă încerca să ne proiectăm împreună viitorul. Instrumentele sunt la îndemâna noastră. Procesul de integrare europeană nu poate decât să câştige printr-o articulare a Iniţiativei Central Europene (ICE) care, din iunie 1996, cuprinde şi România şi a Cooperării Economice a Mării Negre (CEMN) la care Polonia participă cu statut de observator. Ţările noastre pot juca un rol principal în realizarea unei complementarităţi între activitatea Iniţiativei Central Europene şi cea a Cooperării Economice a Mării Negre. Pentru aceasta, trebuie să cadă şi ultimele bariere în calea circulaţiei comerciale, a capitalurilor şi a serviciilor între Polonia şi România. Un pas important îl constituie aderarea României la Acordul Central-European de Liber Schimb (CEFTA), proces în care ţara mea se bucură de sprijinul convingător al Republicii Poloneze.

Am încercat să aduc câteva argumente în sprijinul ideii care pentru mine este preţioasă şi care explică de ce am ales Polonia pentru prima mea vizită de stat în calitate de Preşedinte al României: pe români şi pe polonezi totul îi apropie, nimic cu adevărat serios nu îi desparte. Poate, doar o insuficientă atenţie reciprocă.

Graba noastră, şi a unora şi a celorlalţi, de a ne vedea incluşi în structurile europene şi euro-atlantice după prăbuşirea totalitarismului, ne-a făcut să fim mai puţin aproape unii de alţii. În ultimii ani, am privit stăruitor în aceeaşi direcţie, uitând să ne mai privim unii pe ceilalţi.

Sunt convins că este momentul şi este întru totul posibil ca această temporară înstrăinare să ia sfârşit. Aceasta este raţiunea vizitei mele în Polonia, după cum nu altul a fost motivul vizitei pe care Preşedintele Republicii Polone, domnul Aleksandr Kwasniewski, a făcut-o în România în luna mai a anului trecut.

Cu patru ani în urmă, la 23 ianuarie 1993, s-a semnat Tratatul de prietenie şi cooperare dintre România şi Republica Polonă. Cadrul juridic al cooperării noastre este fixat. Voinţa de a-i da viaţă cu un conţinut cât mai bogat a fost exprimată. Ţine de noi toţi să reaşezăm raporturile noastre pe nivelul eficienţei şi avantajului reciproc.

Cândva, Europa se sfârşea undeva între Gurile Vistulei şi cele ale Dunării. În ciuda deosebirii confesionale, Polonia şi Ţările Române constituiau un neîntrerupt antemural al civilizaţiei europene tradiţionale. Această continuitate şi complementaritate a eforturilor noastre, acest impuls de a lupta împreună pentru aceeaşi cauză, pentru cauza Europei, se cuvine să le regăsim astăzi. Nimic nu ne împiedică, totul ne obligă.