Alocuţiune la întâlnirea cu oamenii de cultură irlandezi, Dublin, 13 decembrie 1996 

 

Confesiuni la Dublin

Prietenii mei care au vizitat Irlanda mi-au vorbit despre temperamentul irlandezilor ca despre un vulcan de energie şi de pasiune, în emisfera nordică. Impresiile mele converg în aceeaşi direcţie.

Am fost invitat aici în calitate de Preşedinte al României. Deşi am această calitate numai de câteva săptămâni, a fost suficient să-mi dau seama că, pe măsură ce urci în ierarhia politică, devii tot mai puţin liber şi, poate, chiar dependent. Evident, nu în raport cu o cauză în care crezi, ci pierzând, puţin câte puţin, din ceea ce reprezintă viaţă adevărată. De aceea, aş prefera ca acest pupitru să semene, în această seară, mai puţin cu un pupitru la care preşedinţii prezintă starea naţiunii, ci cu pupitrul la care am fost obişnuit să vorbesc ca profesor, în Universitate.

Este adevărat că nu îmi este greu să am această relaţie cu membrii noului Guvern al României, pentru că, în majoritate, aceştia sunt şi profesori universitari. Într-un fel, putem spune că şi cultura, şi intelectualitatea română au învins în alegeri, nu numai democraţia.

Când am stabilit componenţa delegaţiei prezidenţiale pentru deplasarea la Dublin, am decis să reduc numărul ofiţerilor de protecţie şi să măresc numărul oamenilor de cultură şi al ziariştilor. Între oamenii de cultură şi de presă mă simt totdeauna în siguranţă. Îmi amintesc cuvintele unui scriitor care, fiind anunţat că în sala în care va ţine o conferinţă exista pericolul să explodeze o bombă, a spus: „Nu mă interesează; singura care mă impresionează este explozia unei cărţi”.

Pentru că ne aflăm la scurt timp de la victoria forţelor democratice în alegerile din România, vă mărturisesc că ea nu ar fi fost posibilă fără spiritul critic şi curajul ziariştilor şi fără aportul artiştilor şi scriitorilor care au păstrat nealterate tradiţiile, principiile şi valorile culturale. De aceea, pot spune că am fost doar instrumentul, la un moment dat, al acestei forţe extraordinare care se numeşte cultura română. Ea a dat speranţă şi încredere societăţii româneşti, chiar şi în anii celei mai insuportabile dictaturi.

Dorinţa de a-i cunoaşte pe ceilalţi

Cred că nu aşteptaţi de la mine o expunere doctă. De altfel, să oferi pupitrul profesorilor universitari este o acţiune riscantă. Ei sunt obişnuiţi să vorbească minimum 50 de minute şi să mai continue încă 50, după o pauză de 10 minute. Vă promit că nu voi spune tot ceea ce ştiu despre extraordinarele legături culturale dintre România şi Irlanda, pe care mulţi dintre dumneavoastră le cunoaşteţi bine. Mister sau taină, întrebarea este cum s-a creat, oare, această punte spirituală între culturile noastre, atât de depărtate în spaţiu?

Dacă este ceva fabulos în tehnica modernă, acesta ar putea fi faptul că în cursul aceleiaşi după-amieze se poate traversa dintr-o extremitate în alta a Europei. Aceasta, în secolul nostru. Dar, înainte cu zeci şi zeci de secole, pe ce căi ar fi putut comunica tracii şi celţii, aceste două vechi popoare ale Europei? Din ce străfunduri ale istoriei vin legăturile care ne apropie? Se pare că răspunsul nu poate fi găsit în tehnici, ci în ceva ce este, în acelaşi timp, cel mai simplu şi cel mai complicat resort uman. Aş spune că acesta este sentimentul iubirii. Care naşte artă. Şi poezie, şi muzică. Şi dorinţa de a cunoaşte mai bine pe celălalt.

 

Prieteni din dragoste pentru frumos

Mai mult decât un bilanţ al cărţilor traduse şi al artelor îngemănate, este emoţionantă concordanţa cordială dintre Ionesco şi Beckett, care au sfărâmat în acelaşi timp, la Paris, canoanele teatrului clasic, sau prietenia dintre Constantin Brâncuşi şi James Joyce.

Revenind în actualitate, nu pot să nu invoc prietenia dintre Ion Caramitru şi John Farly sau dintre mulţi alţii, aici de faţă şi care, poate, acum se gândesc la prietenii lor artişti, poeţi, muzicieni din România. Unul dintre aceştia, marele poet român Marin Sorescu s-a stins din viaţă zilele trecute, lăsând în urmă umbra de neşters a trecerii sale. Pentru că marii poeţi au o şansă, pe care noi ceilalţi nu o avem. Ei sunt nemuritori.

Doresc, la sfârşitul acestor evocări, să-i ofer domnului John Farly o carte, în semn de preţuire pentru iubirea ce o poartă ţării mele şi pentru străduinţa de a pune împreună spiritul năvalnic al unor popoare născute la două extremităţi ale Europei.

Pentru mine, această carte are, şi ea, povestea ei. În urmă cu trei ani, am fost invitat de fostul Preşedinte al Statelor Unite, Ronald Reagan, la reşedinţa sa, în California. Am putut vedea acolo copia uneia dintre sculpturile lui Brâncuşi şi un album dedicat operelor acestui mare sculptor român. Am aflat atunci cum a descoperit Ronald Reagan, în acea carte de artă, o interesantă relaţie între celţi şi strămoşii românilor de astăzi. În biblioteca sa se păstra şi o ciornă a scrisorii pe care o trimisese de la Casa Albă în 1987 autorului acestui album, Radu Varia.

Publicat iniţial în engleză (1986) şi apoi în franceză (1989), volumul Brâncuşi poate fi considerat, în egală măsură, un album într-o carte de istorie a vieţii şi creaţiei sculptorului, sau o monografie vie, în care strălucirea reproducerilor şi firescul fotografiilor de epocă întregesc un studiu de excepţie realizat cu ştiinţă şi pasiune.

Alături de un portret şi fotografii ale sculptorului, deja celebre, veţi găsi aici portretele lui James Joyce, schiţate de Brâncuşi, precum şi Simbolul lui Joyce, amintind spirala eternului celtic. Veţi citi despre prietenia lui Brâncuşi cu John Quinn, irlandez de origine, care i-a organizat triumfala descindere la New York şi a devenit cel mai important colecţionar din Statele Unite al sculpturilor lui Brâncuşi. John Quinn îl  aprecia în egală măsură ca om. Pentru el Brâncuşi a fost o „fiinţă unică”. O veţi descoperi, de asemenea, pe irlandeza Eileen Lane – „excepţia luminoasă” din viaţa sculptorului, singura femeie pe care Brâncuşi a adus-o în România, la Hobiţa, satul său natal.

Rememorând acel septembrie 1922, Eileen Lane mărturisea: „... am fost primită cu o căldură pe care n-am mai întâlnit-o niciodată, în nici o altă parte a lumii... Am râs tot timpul cu tinerele fete din sat şi tot timpul cât am rămas la Hobiţa satul a fost în mare sărbătoare”.

Toţi aceşti irlandezi l-au iubit, fiecare în felul său, pe Constantin Brâncuşi, aşa cum şi acesta le-a dăruit prietenia şi dragostea sa. Şi astfel putem înţelege de ce atâţia români au iubit aceste câmpii verzi din apropierea îndepărtatului Ocean Atlantic şi de ce atâţia irlandezi au descoperit la malul Pontului Euxin – România.