Expunere la întâlnirea cu oameni de cultură, profesori şi studenţi

la Universitatea de Vest, Timişoara, 1995 

 

Cultura “oficială” şi cultura “paralelă” în regimul totalitar

Cultura în sistemele totalitare este un subiect care va continua să suscite discuţii de cele mai multe ori aprinse, polemici şi puncte de vedere deseori ireductibile. Nimic mai firesc, pentru că participanţii sunt creatori şi cunoscători avizaţi, oameni cu activitate de o viaţă în sfera culturală, exegeţi, critici, politicieni, jurnalişti şi segmente largi ale opiniei publice. Ce ne amintim, cum ne amintim şi mai ales de ce ne amintim de fenomenul cultural dinainte de ‘89 sunt răspunsuri care ne definesc, în definitiv, atât ca persoane, cât şi ca naţiune.

Mă număr printre cei care consideră că funcţia primordială a culturii este de a permite individului să atingă o cât mai mare independenţă în planul propriei judecăţi, de a oferi suportul necesar pentru emancipare, fie ea socială, politică sau economică, de a cultiva dorinţa de cunoaştere şi de frumos şi, în genere, de a dezvolta toate facultăţile sufletului şi ale minţii. Dar această funcţie se poate realiza pe deplin numai într-o societate liberă, neîngrădită de comandamente ideologice, singura care poate oferi cadrul necesar pentru manifestarea şi receptarea actului de creaţie. Cenzura şi, în egală măsură, autocenzura la care au fost obligaţi să se supună creatorii şi promotorii de cultură  au denaturat esenţa mesajului şi au pervertit funcţionarea naturală şi normală a întregului proces cultural. Preţul pe care l-a plătit cultura română în lupta pentru supravieţuire a fost însă mult prea mare şi efectele nocive ale politicii culturale comuniste asupra întregii societaţi se vor mai face simţite mulţi ani de acum înainte.

Este adevărat că nu vom putea şti niciodată cum ar fi evoluat cultura română într-o societate liberă şi democratică şi care ar fi fost valorile ei, dar cu siguranţă mulţi au descoperit, din momentul reînnodării legăturilor cu lumea, ce şi cât de mult au pierdut în planul cunoaşterii, şi implicit al împlinirii umane, în perioada izolării.

Ştiu că pentru mulţi dintre români cultura nu s-a identificat niciodată cu pseudo-creaţiile promovate de sistemul totalitar şi nici nu s-a redus la puţinele vârfuri ale culturii naţionale şi universale, la ale căror opere, de cele mai multe ori cenzurate sau trunchiate, le-a fost permis accesul. Au existat întotdeauna oameni porniţi în căutarea culturii în toate formele ei de manifestare, foarte mulţi dintre ei tineri. Opere literare, lucrări de specialitate, cărţi, discuri şi audio-casete, ziare şi reviste, filme pe casete video au circulat din mână în mână, într-un circuit întortocheat al împrumuturilor şi schimburilor. În cultura “paralelă” s-au refugiat cu precădere cei care au refuzat să se adapteze sau să accepte realitatea în care erau obligaţi să trăiască. Deloc întâmplător, din rândurile lor s-au ridicat acei puţini la număr care au avut tăria şi curajul de a se manifesta deschis împotriva regimului comunist.

M-am întrebat adeseori dacă există o legătură între cultură şi actul de rezistenţă sau dizidenţă, şi dacă da, care este, de fapt, importanţa ei. Se ştie astăzi că nu au fost foarte multe persoanele cultivate, pe cât se putea informate, care nu au aspirat să parvină în structurile sistemului totalitar. Exemplele nu lipsesc şi sunt elocvente pentru starea de complicitate şi de obedienţă de care au dat dovadă chiar şi  reprezentanţi iluştri ai culturii române. Putem eventual accepta, înţelege şi chiar justifica această atitudine pentru cazurile în care a reprezentat o alternativă la distrugerea fizică şi psihică în închisorile comuniste. O altă motivaţie – păstrarea unor nuclee de cultură serioasă care să asigure perpetuarea tradiţiei, a criteriilor de valoare şi care să funcţioneze ca posibili germeni pentru o viitoare renaştere culturală – poate fi şi ea înţeleasă şi acceptată. Cu totul alta a fost însă situaţia în ultimele decenii ale regimului totalitar. Sentimentul natural de autoconservare, generat de teama în faţa morţii, a pierderii libertăţii, a fost înlocuit de oportunism, arivism, goană după privilegii şi servilism. S-a dovedit, ca de atâtea ori de-a lungul istoriei, că nu există o legătură intimă între cultură şi actul de rezistenţă sau de obedienţă. La fel cum nu există între talent, pe de o parte, şi curaj ori laşitate, pe de altă parte.

Fără îndoială, cultura pune în valoare şi cultivă trăsăturile de caracter şi sentimentele care ne individualizează unul faţă de celălalt. Este evident că un om de cultură cu verticalitate va reacţiona la un nivel superior semenului său mai puţin cultivat sau lipsit de cultură care trece prin situaţii similare. După cum un om cultivat lipsit de scrupule va fi cu mult mai eficient în declanşarea şi în gestionarea, profitabilă pentru el, a momentelor de criză, decât o persoană cu tare de caracter dar inferioară din punct de vedere al pregătirii.

Timpul este cel care va confirma sau nu valoarea operelor rezistenţilor sau disidenţilor din perioada totalitară. Cu mult mai importantă pentru noi toţi trebuie să fie lecţia de curaj şi de demnitate pe care ei au oferit-o societăţii româneşti. Conştiinţa fiecăruia este singura care poate răspunde la întrebarea: cât şi ce anume am reuşit să învăţam din trecut.

 

Cultura în libertate

Revoluţia din decembrie ’89 şi prăbuşirea regimului comunist au provocat surparea soclurilor pe care se ridicaseră autorii de opere la comandă. În marea lor majoritate lipsiţi de talent şi incapabili să se adapteze la o nouă realitate, ei au dispărut din peisajul cultural românesc, devenind, peste noapte, primii şomeri ai tranziţiei. Pseudo-creaţiile lor, sculpturi, picturi şi poezii omagiale, şi-au ocupat locurile meritate în cimitirul non-valorilor.

Libertatea câştigată în decembrie ’89 a venit însă prea târziu pentru cele mai multe nume consacrate din cultura română. A dovedit-o, indirect, spulberarea mitului literaturii “de sertar”, în existenţa căreia, mărturisesc, nu am putut sau, mai degrabă, nu am vrut să nu cred. Consideram şi eu, la fel ca mulţi alţii, că, aşa cum libertatea gândurilor şi a convingerilor noastre intime nu a putut fi niciodată suprimată, nimic nu putea împiedica talentul să le exprime, la adăpost de priviri indiscrete. Am înţeles într-un târziu ce efecte cumplite au avut cenzura şi, chiar într-o mai mare măsură, autocenzura asupra talentului şi creativităţii. S-a dovedit că vocaţia şi menirea oamenilor de cultură au fost compromise de însăşi uriaşa lor capacitate de adaptabilitate, de acceptarea fără mari rezerve sau mustrări de conştiinţă a comandamentelor ideologice şi de refuzul sau teama de a-şi construi şi mobila un univers propriu al libertăţii creatoare.

Putem spune că lumea culturală românească optase în majoritate pentru exprimarea publică a talentului, apreciată ca principala modalitate prin care creatorii puteau fi definiţi şi recunoscuţi ca atare. Înclin să cred că tocmai această dorinţă de a obţine – chiar cu preţul a unor numeroase şi dure compromisuri – recunoaşterea calităţii şi a statutului de om de cultură, a fost cea care a împiedicat şi în ultimă instanţă a făcut practic imposibilă crearea marii literaturi “de sertar”. În cadrul strâmt al cenzurii şi autocenzurii, talentul şi capacitatea creatoare şi-au pierdut din valenţe şi s-au modelat pe tiparul impus de politica culturală oficială, din care nu au mai reuşit să evadeze decât în puţine cazuri pentru a-şi regăsi puritatea, puterea şi vigoarea iniţiale.

Multe întrebări persistă cu privire la cauzele inexistenţei literaturii “de sertar”. Răspunsurile le aşteptăm de la oamenii de cultură, cei care au această datorie, pe care vor trebui mai devreme sau mai târziu s-o achite, în primul rând faţă de ei înşişi. Astăzi, cenzura şi mecanismele ei ne sunt destul de bine cunoscute. Mult prea puţin, sau aproape nimic, am reuşit să aflăm despre autocenzură. Desigur, putem înţelege ce consecinţe a avut ea asupra procesului de creaţie. Cu mult mai dificilă pentru noi este, în lipsa mărturiilor directe, încercarea de a ne imagina ce mutaţii a produs autocenzura în însăşi structura intimă şi profundă a omului de cultură. Nu mi-am pierdut însă speranţa că vom ajunge să le cunoaştem, pe măsură ce “autocenzuraţii” vor găsi în ei resursele necesare pentru a rupe tăcerea aproape totală, pe care singuri şi-au impus-o.

Mărturisesc că nu am încetat nici un moment să cred în efectele purificatoare ale confesiunii şi ale asumării păcatelor, eliberatoare pentru conştiinţa fiecărui individ în parte şi având repercusiuni benefice asupra întregii societăţi. De aceea nu pot să nu mă întreb câţi vor realiza vreodată câtă nevoie am fi avut de ele şi cât de mult ar fi contribuit la însănătoşirea morală a societăţii româneşti. Astăzi, nu putem decât să regretăm că lumea culturală a ratat, cu puţine dar semnificative excepţii, şansa de a jalona cu repere memorabile drumul de regăsire morală al societăţii româneşti.

Tăria de caracter, dovedită în menţinerea şi în apărarea principiilor şi a valorilor morale, împreună cu refuzul compromisurilor care le-ar fi putut vicia sunt cele care fac diferenţa între adevăraţii şi falşii dizidenţi şi rezistenţi din cultura română a perioadei totalitare.

Nu pot fi acţiuni de dizidenţă sau de rezistenţă manifestările determinate înainte de toate de pierderea privilegiilor sau a poziţiei câştigate mai mult prin oportunism şi servilism, decât prin talent şi valoare.

În lumea culturală românească asistăm, după 1989, la o veritabilă criză a liderilor de opinie. Două sunt, după părerea mea, cauzele care generează această stare de lucruri.

Prima dintre ele o constituie legătura slabă dintre oamenii de cultură şi societatea civilă românească înainte de 1989. De multe ori, pentru a putea produce performanţă, oamenii de cultură români au sacrificat imperativele morale. Acest lucru s-a tradus printr-o percepţie schizoidă asupra realizărilor lor. Lumea tindea să aprecieze opera, dar să-l dispreţuiască pe autor. Din acest punct de vedere, putem vorbi despre o criză morală a culturii. Autorii unor opere culturale remarcabile, scrise în timpul regimului totalitar au fost respinşi de către publicul de după 1989 din considerente morale.

O a doua cauză care generează astăzi o criză a liderilor de opinie ţine mai degrabă de realităţile prezente şi de inabilitatea multor oameni de cultură de a se adapta la ele. Cultura românească de astăzi se dezvoltă într-un regim al libertăţii, radical diferit de cel totalitar. Dar acest nou mediu de existenţă al culturii presupune noi mijloace de raportare la el. Într-o lume liberă, elita culturală nu este dată pentru totdeauna, autoritatea este mai degrabă instabilă, iar producţiile culturale nu mai depind de girul vechilor medii academice. Cu alte cuvinte, mediul cultural nu mai este unul structurat ierarhic, cu repere fixe şi judecăţi de valoare unanim respectate. Dimpotrivă, avem de-a face cu un mediu multi-polar, structurat mai degrabă ca o reţea, care permite apariţia continuă a unor noi centre de influenţă şi în care circulaţia ideilor nu mai urmează traseele tradiţionale. Din păcate însă, mulţi oameni de cultură români refuză să accepte această realitate. Conservatorismul lor le autolimitează accesul deplin la noua viaţă culturală de după 1989. Astfel, criza liderilor de opinie poate fi explicată, într-un mod paradoxal, tocmai prin valorile conservatoare care îi împiedică pe cei mai mulţi oameni de cultură, mai ales pe cei din generaţiile mai vechi, să-şi obţină autoritatea prin instrumentele proprii libertăţii.

Spuneam că, înainte de 1989, oamenii de cultură români întreţineau, în majoritatea lor, legături slabe cu societatea civilă. Într-un sens, acest lucru este valabil şi astăzi, numai că, de această dată, nu mai avem de-a face cu diferenţa dintre opţiunile morale. Oamenii de cultură sunt puşi în faţa unei alternative aparent ireconciliabile: fie să se bucure de libertatea creaţiei, fie să lupte pentru schimbarea societăţii.

Activismul social sau politic nu este o trăsătură caracteristică a oamenilor de cultură. Dar, în perioade de transformări profunde, cum este cea prin care trece astăzi România, problema opţiunii între autonomia creaţiei şi activism este de neevitat. Nu consider că am căderea de a rezolva această problemă, însă mă simt obligat să atrag atenţia asupra ei. În astfel de perioade, opţiunea pe care o facem ne marchează profund destinul personal. Iar decizia în favoarea uneia sau alteia din aceste variante aparţine fiecărui cărturar în parte.

Totuşi, decizia de a refuza implicarea în viaţa cetăţii nu este lipsită de riscuri. Faptul că unii oameni de cultură, care consideră că munca lor este mai importantă decât activismul, se îndepărtează de societatea civilă, combinat cu conservatorismul multor cărturari, poate produce un nou “turn de fildeş”.

Până la un punct, acest lucru este de înţeles. Marele risc este însă acela de a produce o cultură autistă.

Nu vreau să se înţeleagă că opţiunea în favoarea implicării sociale sau politice ar reprezenta un mod de salvare de la posibila excludere culturală. Activismul nu este un mod de legitimare în spaţiul culturii. Singurul lucru asupra căruia încerc să atrag atenţia este acela că lipsa de legătură dintre destinul cultural şi cel social al unei persoane riscă să producă o cultură nerelevantă, fără trecut, fără viitor şi, mai ales, fără miză. Un nou “turn de fildeş” nu ar face decât să condamne la incultură o societate în care lipsa de comunicare este principala problemă.

Sunt necesare, în acest context, câteva cuvine despre moralitatea celor care şi-au compromis calitatea de creatori de talent, înregimentându-se de bună voie şi cu toată energia în rândul poeţilor, trubadurilor sau scribilor “epocii de aur”. Nici o remuşcare, nici un regret, nici o umbră de ruşine, nici cel mai mic semn că ar putea fi vreodată capabili măcar să-şi recunoască în faţa propriei conştiinţe rolul pe care l-au avut în pervertirea şi în batjocorirea culturii româneşti. Pentru ei, nici tăcerea, şi nici retragerea într-un “turn de fildeş” nu au reprezentat vreodată nişte opţiuni. Propriul trecut i-a compromis definitiv în lumea culturală, şi tot trecutul, de care societatea românească nu a reuşit încă să se despartă definitiv, îi menţine în atenţia opiniei publice. Incapabili să-şi renege acţiunile şi conduita fără a se renega pe sine, au devenit, firesc, purtătorii de cuvânt ai nostalgicilor naţionalişti comunişti. Pentru unii dintre aceşti proscrişi ai culturii române post-totalitare, politica în forma ei cea mai josnică şi agresivă a reprezentat unica şansă de a nu se pierde în anonimat.

Există totuşi şi câteva cazuri de retragere decentă în tăcere, într-o tăcere atât de decentă încât ar fi nedelicat să le pomenesc. Acestor oameni vreau să transmit public aprecierea mea sinceră.

În tranziţia postcomunistă, cartea, simbolul culturii prin excelenţă, a încetat pentru mulţi să mai reprezinte principalul instrument de vehiculare a culturii. Dezvoltarea spectaculoasă a mass-media, rolul şi locul pe care îl ocupă în viaţa cotidiană obligă la o reconsiderare a culturii, pe care majoritatea o tratează ca pe un produs de consum, iar o minoritate ca pe un produs de care nu se pot bucura decât elitele.

S-a scris foarte mult pe această temă şi nu vreau să mă implic în această dezbatere altfel decât ca un observator marginal. Ceea ce pot spune cu certitudine este că tradiţionalul mod de a răspândi cultură suferă astăzi concurenţa venită din partea numeroaselor centre de difuzare a opiniilor şi informaţiilor, în primul rând posturi de televiziune şi radiouri, dar şi, într-o oarecare măsură, presa scrisă. Există opinia potrivit căreia într-o societate liberă guvernată de legile pieţei, ele pot fi considerate cultură cu adevărat democratică, pentru că sunt la îndemâna fiecăruia şi sunt guvernate exclusiv de ceea ce publicul vrea să urmărească, să audă şi să citească. Dar gustul publicului nu poate trasa direcţia unei culturi. Aproape întotdeauna, şi mai ales în modernitate, marile valori culturale au şocat publicul prin originalitatea lor, înainte de a intra în patrimoniul naţional şi universal.

Marea cultură s-a construit nu în acord cu preferinţele consumatorului, ci mai degrabă în răspăr cu acestea. Democraţia nu poate să fie şi nici să facă legea în cultură.