Expunere, în
calitate de invitat la Conferinţa rectorilor brazilieni,
Universitatea din
Rio de Janeiro, decembrie 1995
Directiva 113 a NKVD
şi ofensiva împotriva intelectualilor
În ziua de 2 iunie
1947 a fost emisă la Moscova directiva 113 a Serviciului sovietic de
securitate pentru ţările din lagărul socialist. Patru puncte ale acestei
directive, care urmărea deplina aservire a statelor est-europene faţă de
interesele sovietice, se refereau la totala bulversare a activităţilor
didactice şi de cercetare ştiinţifică. Interesul major pe care
serviciile speciale sovietice l-au arătat faţă de acest capitol a fost
evident şi prin ofensiva de proporţii declanşată după 1947 împotriva
intelectualităţii din ţările Europei centrale şi estice, intrate sub
dominaţia URSS. Marile creaţii literare şi artistice ale perioadei
interbelice, simbolurile culturale şi istorice naţionale şi o mare parte
a patrimoniului ştiinţific din aceste ţări au fost interzise sau
mistificate, din motive de dominare politică.
Din colivia
stalinistă în colivia “epocii de aur”
România a avut
neşansa de a-şi prelungi izolarea până în ultimul moment, ceea ce a
făcut-o să trăiască, după prăbuşirea comunismului, o experienţă-limită.
Ieşită în deceniul
şapte din colivia stalinistă, România a intrat în colivia “epocii de aur”
a dictatorului Ceauşescu şi s-a aflat în dramatica situaţie de a-şi
vedea rupte, din nou, legăturile tradiţionale cu lumea valorilor
occidentale în care se formaseră vârfurile intelectualităţii noastre.
Dar, mai grav decât aceasta, în România comunismul a afectat şi sistemul
de valori naţionale în care intelectualii erau de secole elita
respectată a societăţii. În ianuarie 1990, pe străzile Bucureştiului,
grupuri de muncitori instigaţi de fosta poliţie politică şi foştii
activişti comunişti au strigat în faţa Universităţii Moarte
intelectualilor!, iar la violenta invazie a minerilor în capitala ţării,
organizată de puterea neo-comunistă în iunie ’90, au fost agresaţi cu
predilecţie cei ce purtau ochelari sau cei care, fiind legitimaţi, se
dovedea că sunt studenţi sau posesori de titluri universitare.
Dincolo de substratul
politic al acestor evenimente, aici transpare şi tragica situaţie în
care ajunsese societatea românească. După ce, decenii şi secole, în
satele româneşti, flacăra cunoaşterii a fost păstrată de învăţător şi de
preot, după ce în Transilvania, aflată sub dominaţie maghiară, însăşi
fiinţa naţională a fost conservată prin biserică şi prin şcoala sătească,
după ce, de peste un secol, familiile de ţărani şi muncitori făcuseră
sacrificii enorme pentru a-şi trimite copiii la Universitate, după ce
marele pas făcut de România în lume, în anii dintre cele două războaie
mondiale, s-a datorat exponenţilor culturii, ştiinţei şi diplomaţiei, în
primul an de libertate post-comunistă, atacaţi au fost tocmai
intelectualii. În acele zile, un jurnalist occidental nota că pe
străzile Bucureştiului a putut asista la “marea răzbunare a lui
Ceauşescu”. Nu era chiar aşa. De fapt, dictatura comunistă murea aşa cum
se născuse, cu ură faţă de intelectuali şi teamă oarbă faţă de
libertatea lor de gândire. Paradoxal, tocmai această izbucnire de ură a
generat schimbări pozitive ale mentalităţii societăţii într-un ritm mai
alert decât ne aşteptam.
Intelectualii între
abdicare şi implicare
În momentele de
restrişte sau de mari schimbări, tema implicării sau abdicării
intelectualilor revine obsedant. În 21 iulie 1940, când România sfâşiată
şi ciopârţită intra în cel de-al doilea război mondial, filozoful român
Constantin Noica ieşea din turnul de fildeş al comunităţii academice
pentru a citi la postul naţional de radio un text remarcabil,
Organizarea durerii, plin de înţelesuri multiple şi pentru lumea de azi.
Noica citează două
cărţi remarcabile: prima scrisă de Jean Rostand, În timp ce lumea suferă
încă, unde durerea care se cerea organizată era cea provocată de primul
război mondial, cu scopul de a evita alte măceluri şi alte dureri, şi o
a doua, Cuvântări către naţiunea germană, în care, în 1807, când
armatele franceze ocupaseră Berlinul, filozoful Johann Fichte îndemna
naţiunea germană să se trezească din suferinţa ei profundă, la o viaţă
nouă. Cuvântările lui Fichte, ţinute la Academia Regală de Ştiinţe, pe
sub ferestrele căreia treceau în răpăit de tobe şi tropot de cizme
trupele ocupanţilor francezi, sunt pilde de organizare lucidă a durerii,
nu numai pentru a evita suferinţe viitoare, dar şi pentru a pregăti
biruinţe viitoare: eliberarea de sub stăpânirea străină şi un viitor al
împlinirilor majore – unificarea naţiunii, sistem democratic, progres
economic, ştiinţific şi cultural.
În România, ca şi în
alte ţări foste comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est, tema
intelectualului care îşi proiectează ţara într-o înaltă misiune, tema
organizării unei ţări după o mare suferinţă şi aflată încă în mare
suferinţă sunt teme esenţiale. Ele se cuvin urmate în complicata
perioadă de tranziţie post-comunistă de o altă temă, a riscului trecerii
de la durerea care uneşte şi care ne poate reaşeza în echilibru, la
bucuria care separă şi la lupta pentru prosperitate care dezbină.
Au trecut cinci ani
de când bătrânii lideri comunişti din ţările Europei Centrale şi de Est
au fost înlăturaţi de la putere, unul după altul. Atât de mult încât
unii încep să-i regrete.
Este incontestabil
pasul făcut înainte de fostele ţări comuniste, dar acest pas a fost
făcut prea târziu ca să fie suficient. Dacă procesul de înnoire şi de
racordare la circuitul mondial de valori ar fi început în 1980, situaţia
ar fi fost alta acum. Din nefericire, a început după 10-12 ani. Dar, de
fapt, problema este mult mai adâncă...
Ani de zile am
constatat că unul dintre simbolurile tiraniilor comuniste era
gerontocraţia: liderii trecuţi de 70-80 de ani controlau imperiile roşii,
înconjuraţi de o mulţime de colaboratori având toţi aceeaşi vârstă.
Târziu am înţeles că nu vârsta acelor lideri era problema şi că, în
politică, gerontocraţia nu se referă la vârstă, ci la educaţie. În fond,
o carte celebră, care a inspirat mişcările studenţeşti din America
anilor ’60, a fost scrisă de Herbert Marcuse la 66 de ani. Problema
gerontocraţiei ţine de epoca în care o generaţie şi-a încheiat educaţia,
de momentul în care o generaţie a încetat să înveţe.
Intelectualii, astăzi
Vorbim mereu despre
intelectuali fiindcă mai sunt doar cinci ani până la anul 2000. An în
care nu cred că se va sfârşi lumea, nu cred că va începe Apocalipsa.
Este doar simbolul trecerii în alt secol în care ponderea şi
rolul intelectualilor vor spori fără nici o îndoială.
Sunt ţări în lume care au ajuns deja
în mileniul III, după cum sunt ţări care nu au depăşit Evul Mediu.
Societatea românească se află în faţa uneia dintre cele
mai teribile provocări ale istoriei ei. Integrarea în structurile
europene, în circuitul de valori mondial, în sistemele defensive şi de
securitate nu se face prin vorbe. Nu se face lansând declaraţii şi
decrete, ci construind, în ţară, structurile care să permită integrarea.
Structurile iniţiale
au fost distruse, iar cele noi nu au apucat să fie formate. Nu trebuie
uitat că, atunci când în lume se vorbea despre al treilea val de
dezvoltare şi progres, conducătorii României socialiste trimiteau
studenţii facultăţilor de informatică, automatică şi electronică să
strângă recolta de pe câmpurile lăsate în paragină ale agriculturii
colectiviste şi de stat. Şi considerau acest lucru o mare victorie a
spiritului revoluţionar. Dar, de fapt, continuau să acţioneze conform
directivei 113 a NKVD.
Forţa informaţiei
Politica începe să nu
mai fie doar acea artă a declaraţiilor abile, a negocierilor de culise
şi a tratativelor... Din ce în ce mai mult, omul de stat trebuie să aibă
formaţia unui analist, a unui cercetător, a unui om de ştiinţă. Fiindcă
altfel nu poate înţelege ce se întâmplă în jur. Ţin minte ce impact a
avut în anii ’80 printre cunoscuţii mei volumul Şocul viitorului al lui
Alvin Toffler, în special imaginea puştiului din Silicon Valley care
opera de la vârsta de şase ani pe un computer ultrasofisticat pentru
acea epocă. În marile universităţi ale lumii am înţeles că, încet-încet,
lumea nu mai este condusă doar din cancelariile şi din cabinetele
puterii şi că centrele de influenţă se mută spre marile citadele ale
cunoaşterii.
Anul trecut, la
Geneva, un lider al unei ţări din lumea a treia, participant la
Congresul mondial al tehnicilor de comunicare, afirma cu o oarecare
dezamăgire, la ieşirea din sălile de expoziţie, că a înţeles cine va
domina lumea în secolul viitor. Care nu va mai fi un secol al forţei
armelor, ci un secol al forţei informaţiei. Faptul că rezultatele
ultimelor confruntări armate au fost decise de tehnologie, informaţie şi
ştiinţă a impresionat pe conducătorii unor ţări în curs de dezvoltare,
dar se pare că nu suficient pentru a renunţa la politicile dirijiste şi
de alocare a resurselor pentru înarmare în loc să le îndrepte spre
educaţie.
Aceasta este marea
provocare căreia ţările foste comuniste trebuie să-i facă faţă. Şi ea se
referă la capacitatea de a educa într-un timp foarte scurt oameni de
legătură între societatea postcomunistă şi cea a democraţiilor avansate
cu economii performante; oameni care, înţelegând amândouă realităţile
acestor lumi, să fie apţi să construiască o punte între ele.
Cum va arăta România
mileniului III într-o Europă în schimbare şi o lume în mişcare tot mai
accelerată? Acest lucru se hotărăşte astăzi în învăţământ. Modul în care
România îşi va gestiona resursele umane – cea mai importantă bogăţie
naţională – va decide locul pe care ea îl va ocupa în lume. Integrarea
nu este un proces legat de vorbe şi de declaraţii, ci de realităţi
economice, de compatibilitatea infrastructurilor, de coerenţa
raporturilor comerciale, de echilibrul pieţelor financiare.
România mileniului
III va fi construită de generaţia celor educaţi acum şi va trebui să fie
reprezentată, în sfârşit, de cele mai bune produse umane ale acestei
ţări. Putem ajunge o ţară europeană dezvoltată. Sau putem rămâne doar o
piaţă de desfacere a produselor occidentale, un loc de trecere între Est
şi Vest, o zonă pierdută între bine şi rău. Putem fi puternici sau putem
rămâne mediocri. De trăit vom trăi oricum. Cum vom trăi depinde în
primul rând de noi.