Expunere, în calitate de invitat la Conferinţa rectorilor brazilieni,

Universitatea din Rio de Janeiro, decembrie 1995

 

Directiva 113 a NKVD şi ofensiva împotriva intelectualilor

În ziua de 2 iunie 1947 a fost emisă la Moscova directiva 113 a Serviciului sovietic de securitate pentru ţările din lagărul socialist. Patru puncte ale acestei directive, care urmărea deplina aservire a statelor est-europene faţă de interesele sovietice, se refereau la totala bulversare a activităţilor didactice şi de cercetare ştiinţifică. Interesul major pe care serviciile speciale sovietice l-au arătat faţă de acest capitol a fost evident şi prin ofensiva de proporţii declanşată după 1947 împotriva intelectualităţii din ţările Europei centrale şi estice, intrate sub dominaţia URSS. Marile creaţii literare şi artistice ale perioadei interbelice, simbolurile culturale şi istorice naţionale şi o mare parte a patrimoniului ştiinţific din aceste ţări au fost interzise sau mistificate, din motive de dominare politică.

 

Din colivia stalinistă în colivia “epocii de aur”

România a avut neşansa de a-şi prelungi izolarea până în ultimul moment, ceea ce a făcut-o să trăiască, după prăbuşirea comunismului, o experienţă-limită.

Ieşită în deceniul şapte din colivia stalinistă, România a intrat în colivia “epocii de aur” a dictatorului Ceauşescu şi s-a aflat în dramatica situaţie de a-şi vedea rupte, din nou, legăturile tradiţionale cu lumea valorilor occidentale în care se formaseră vârfurile intelectualităţii noastre. Dar, mai grav decât aceasta, în România comunismul a afectat şi sistemul de valori naţionale în care intelectualii erau de secole elita respectată a societăţii. În ianuarie 1990, pe străzile Bucureştiului, grupuri de muncitori instigaţi de fosta poliţie politică şi foştii activişti comunişti au strigat în faţa Universităţii Moarte intelectualilor!, iar la violenta invazie a minerilor în capitala ţării, organizată de puterea neo-comunistă în iunie ’90, au fost agresaţi cu predilecţie cei ce purtau ochelari sau cei care, fiind legitimaţi, se dovedea că sunt studenţi sau posesori de titluri universitare.

Dincolo de substratul politic al acestor evenimente, aici transpare şi tragica situaţie în care ajunsese societatea românească. După ce, decenii şi secole, în satele româneşti, flacăra cunoaşterii a fost păstrată de învăţător şi de preot, după ce în Transilvania, aflată sub dominaţie maghiară, însăşi fiinţa naţională a fost conservată prin biserică şi prin şcoala sătească, după ce, de peste un secol, familiile de ţărani şi muncitori făcuseră sacrificii enorme pentru a-şi trimite copiii la Universitate, după ce marele pas făcut de România în lume, în anii dintre cele două războaie mondiale, s-a datorat exponenţilor culturii, ştiinţei şi diplomaţiei, în primul an de libertate post-comunistă, atacaţi au fost tocmai intelectualii. În acele zile, un jurnalist occidental nota că pe străzile Bucureştiului a putut asista la “marea răzbunare a lui Ceauşescu”. Nu era chiar aşa. De fapt, dictatura comunistă murea aşa cum se născuse, cu ură faţă de intelectuali şi teamă oarbă faţă de libertatea lor de gândire. Paradoxal, tocmai această izbucnire de ură a generat schimbări pozitive ale mentalităţii societăţii într-un ritm mai alert decât ne aşteptam.

 

Intelectualii între abdicare şi implicare

În momentele de restrişte sau de mari schimbări, tema implicării sau abdicării intelectualilor revine obsedant. În 21 iulie 1940, când România sfâşiată şi ciopârţită intra în cel de-al doilea război mondial, filozoful român Constantin Noica ieşea din turnul de fildeş al comunităţii academice pentru a citi la postul naţional de radio un text remarcabil, Organizarea durerii, plin de înţelesuri multiple şi pentru lumea de azi.

Noica citează două cărţi remarcabile: prima scrisă de Jean Rostand, În timp ce lumea suferă încă, unde durerea care se cerea organizată era cea provocată de primul război mondial, cu scopul de a evita alte măceluri şi alte dureri, şi o a doua, Cuvântări către naţiunea germană, în care, în 1807, când armatele franceze ocupaseră Berlinul, filozoful Johann Fichte îndemna naţiunea germană să se trezească din suferinţa ei profundă, la o viaţă nouă. Cuvântările lui Fichte, ţinute la Academia Regală de Ştiinţe, pe sub ferestrele căreia treceau în răpăit de tobe şi tropot de cizme trupele ocupanţilor francezi, sunt pilde de organizare lucidă a durerii, nu numai pentru a evita suferinţe viitoare, dar şi pentru a pregăti biruinţe viitoare: eliberarea de sub stăpânirea străină şi un viitor al împlinirilor majore – unificarea naţiunii, sistem democratic, progres economic, ştiinţific şi cultural.

În România, ca şi în alte ţări foste comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est, tema intelectualului care îşi proiectează ţara  într-o înaltă misiune, tema organizării unei ţări după o mare suferinţă şi aflată încă în mare suferinţă sunt teme esenţiale. Ele se cuvin urmate în complicata perioadă de tranziţie post-comunistă de o altă temă, a riscului trecerii de la durerea care uneşte şi care ne poate reaşeza în echilibru, la bucuria care separă şi la lupta pentru prosperitate care dezbină.

Au trecut cinci ani de când bătrânii lideri comunişti din ţările Europei Centrale şi de Est au fost înlăturaţi de la putere, unul după altul. Atât de mult încât unii încep să-i regrete.

Este incontestabil pasul făcut înainte de fostele ţări comuniste, dar acest pas a fost făcut prea târziu ca să fie suficient. Dacă procesul de înnoire şi de racordare la circuitul mondial de valori ar fi început în 1980, situaţia ar fi fost alta acum. Din nefericire, a început după 10-12 ani. Dar, de fapt, problema este mult mai adâncă...

Ani de zile am constatat că unul dintre simbolurile tiraniilor comuniste era gerontocraţia: liderii trecuţi de 70-80 de ani controlau imperiile roşii, înconjuraţi de o mulţime de colaboratori având toţi aceeaşi vârstă. Târziu am înţeles că nu vârsta acelor lideri era problema şi că, în politică, gerontocraţia nu se referă la vârstă, ci la educaţie. În fond, o carte celebră, care a inspirat mişcările studenţeşti din America anilor ’60, a fost scrisă de Herbert Marcuse la 66 de ani. Problema gerontocraţiei ţine de epoca în care o generaţie şi-a încheiat educaţia, de momentul în care o generaţie a încetat să înveţe.

 

Intelectualii, astăzi

Vorbim mereu despre intelectuali fiindcă mai sunt doar cinci ani până la anul 2000. An în care nu cred că se va sfârşi lumea, nu cred că va începe Apocalipsa. Este doar simbolul trecerii în alt secol în care ponderea şi rolul intelectualilor vor spori fără nici o îndoială.

Sunt ţări în lume care au ajuns deja în mileniul III, după cum sunt ţări care nu au depăşit Evul Mediu. Societatea românească se află în faţa uneia dintre cele mai teribile provocări ale istoriei ei. Integrarea în structurile europene, în circuitul de valori mondial, în sistemele defensive şi de securitate nu se face prin vorbe. Nu se face lansând declaraţii şi decrete, ci construind, în ţară, structurile care să permită integrarea.

Structurile iniţiale au fost distruse, iar cele noi nu au apucat să fie formate. Nu trebuie uitat că, atunci când în lume se vorbea despre al treilea val de dezvoltare şi progres, conducătorii României socialiste trimiteau studenţii facultăţilor de informatică, automatică şi electronică să strângă recolta de pe câmpurile lăsate în paragină ale agriculturii colectiviste şi de stat. Şi considerau acest lucru o mare victorie a spiritului revoluţionar. Dar, de fapt, continuau să acţioneze conform directivei 113 a NKVD.

 

Forţa informaţiei

Politica începe să nu mai fie doar acea artă a declaraţiilor abile, a negocierilor de culise şi a tratativelor... Din ce în ce mai mult, omul de stat trebuie să aibă formaţia unui analist, a unui cercetător, a unui om de ştiinţă. Fiindcă altfel nu poate înţelege ce se întâmplă în jur. Ţin minte ce impact a avut în anii ’80 printre cunoscuţii mei volumul Şocul viitorului al lui Alvin Toffler, în special imaginea puştiului din Silicon Valley care opera de la vârsta de şase ani pe un computer ultrasofisticat pentru acea epocă. În marile universităţi ale lumii am înţeles că, încet-încet, lumea nu mai este condusă doar din cancelariile şi din cabinetele puterii şi că centrele de influenţă se mută spre marile citadele ale cunoaşterii.

Anul trecut, la Geneva, un lider al unei ţări din lumea a treia, participant la Congresul mondial al tehnicilor de comunicare, afirma cu o oarecare dezamăgire, la ieşirea din sălile de expoziţie, că a înţeles cine va domina lumea în secolul viitor. Care nu va mai fi un secol al forţei armelor, ci un secol al forţei informaţiei. Faptul că rezultatele ultimelor confruntări armate au fost decise de tehnologie, informaţie şi ştiinţă a impresionat pe conducătorii unor ţări în curs de dezvoltare, dar se pare că nu suficient pentru a renunţa la politicile dirijiste şi de alocare a resurselor pentru înarmare în loc să le îndrepte spre educaţie.

Aceasta este marea provocare căreia ţările foste comuniste trebuie să-i facă faţă. Şi ea se referă la capacitatea de a educa într-un timp foarte scurt oameni de legătură între societatea postcomunistă şi cea a democraţiilor avansate cu economii performante; oameni care, înţelegând amândouă realităţile acestor lumi, să fie apţi să construiască o punte între ele.

Cum va arăta România mileniului III într-o Europă în schimbare şi o lume în mişcare tot mai accelerată? Acest lucru se hotărăşte astăzi în învăţământ. Modul în care România îşi va gestiona resursele umane – cea mai importantă bogăţie naţională – va decide locul pe care ea îl va ocupa în lume. Integrarea nu este un proces legat de vorbe şi de declaraţii, ci de realităţi economice, de compatibilitatea infrastructurilor, de coerenţa raporturilor comerciale, de echilibrul pieţelor financiare.

România mileniului III va fi construită de generaţia celor educaţi acum şi va trebui să fie reprezentată, în sfârşit, de cele mai bune produse umane ale acestei ţări. Putem ajunge o ţară europeană dezvoltată. Sau putem rămâne doar o piaţă de desfacere a produselor occidentale, un loc de trecere între Est şi Vest, o zonă pierdută între bine şi rău. Putem fi puternici sau putem rămâne mediocri. De trăit vom trăi oricum. Cum vom trăi depinde în primul rând de noi.