Declaraţie la Conferinţa de presă a CDR privind consecinţele negative ale politicii Guvernului condus de primul ministru Nicolae Văcăroiu în direcţia integrării în structurile europene şi euro-atlantice,

Bucureşti, 4 iulie 1995 

 

Stagnarea reformei compromite procesul de integrare în UE şi NATO

Este evident că, în ciuda mult trâmbiţatului „spirit de la Snagov”, România se află în prezent într-o situaţie cel puţin dificilă în ceea ce priveşte poziţia sa externă. Progresele în recunoaşterea ţării ca partener în organismele europene şi euro-atlantice sunt din nou periclitate. Răspunderea pentru această stagnare revine integral forţelor politice care guvernează azi România.

Trebuie bine înţeles că autolaudele de a fi prima ţară care a semnat Parteneriatul pentru Pace sau a treia care a depus o cerere formală de aderare la Uniunea Europeană nu au nici o relevanţă juridică şi nu fac din România un candidat mai credibil decât este în realitate.

Acceptarea României în aceste organizaţii depinde de performanţa reformei, în toate aspectele sale: economic, social şi nu în ultimul rând politic. Acordurile de asociere la Uniunea Europeană prevăd în mod expres indici de performanţă, iar exigenţele NATO sunt aceleaşi.

Nu se poate spune că indicii de performanţă ar fi o cerinţă absurdă. Ei se referă la un anumit stadiu de dezvoltare economică, capabilă să creeze bunăstare şi o societate stabilă în care fiecare îşi găseşte locul, în care oamenii ştiu că nu sunt lăsaţi pe drumuri dacă sunt bolnavi, infirmi sau bătrâni; o societate în care drepturile cetăţenilor sunt garantate; o societate în care conflictele etnice sunt temperate şi ordinea de drept este respectată. Iată de ce îndeplinirea acestor condiţii este în interesul cetăţenilor României, după cum în interesul nostru este şi încheierea unor tratate de bună vecinătate, lipsite de echivoc şi fără presiuni din exterior, care să asigure pacea în zonă.

Faţă de toate aceste cerinţe şi acţiuni în interesul poporului român, politica externă a Guvernului Văcăroiu a rămas datoare.

De ce nu se dezice PDSR de poziţiile extremiste ale aliaţilor săi?

Un pericol grav pentru integrarea României în structurile europene şi euro-atlantice vine chiar din neîncredrea cercurilor internaţionale în actuala coaliţie de guvernământ. Nu mai este nici un secret faptul că, în ciuda declaraţiilor zgomotoase despre integrarea europeană şi euro-atlantică ale liderilor PDSR, nici partenerii acestuia, nici chiar lideri ai partidului majoritar nu împărtăşesc întru totul această poziţie. PRM, PSM şi PUNR sunt cunoscute ca promotoare ale unui spirit ultranaţionalist, izolaţionist care pune în pericol orice şansă de integrare europeană pentru România.

Să ne amintim doar faptul că PRM, prin liderii săi, a adoptat o atitudine mai mult decât favorabilă faţă de toate intervenţiile forţelor dictatoriale care au tulburat pacea lumii noastre în ultimii cinci ani, că s-au opus participării româneşti la operaţiunile de menţinere a păcii iniţiate de ONU în Somalia şi Angola.

Să ne reamintim că PSM a cerut ca opţiunea României de integrare în structurile europene şi euro-atlntice să fie stabilită prin referendum şi aceasta cu zece ani înaintea celui mai optimist termen de posibilă aderare.

Să ne reamintim că liderul PUNR, prin declaraţii agresive şi incendiare, a creat o falsă imagine a României ca ţară care s-ar afla în pragul unor grave conflicte etnice.

Să ne reamintim că în rândurile partidului majoritar s-au ridicat voci şi s-au ţinut discursuri împotriva NATO văzând aproape o trădare naţională intrarea ţării noastre în structurile europene şi euro-atlantice.

Toate acestea au culminat cu o gravă provocare găzduită de revista condusă de liderul PRM, aşa-zisa „Scrisoare a celor 300”, o vădită incitare la revoltă în armata română, îndreptată chiar împotriva eforturilor de a sincroniza structurile şi dotarea armatei române cu cele ale NATO.

Toate aceste declaraţii sunt ale partenerilor direcţi la guvernare ai PDSR sau provin chiar din interiorul acestuia şi nu vin din partea unor grupuscule marginale extremiste sau excentrice. Răspunderea pentru un eşec al integrării României în structurile europene şi euro-atlantice va aparţine exclusiv guvernanţilor.

Declaraţiile lui Vladimir Şumeiko, preşedintele Camerei Superioare a Dumei de Stat a Federaţiei Ruse despre o opoziţie comună a Rusiei şi României la „o extindere spontană şi nesistematică a NATO”, declaraţii la care conducerea de la Bucureşti a ripostat tardiv şi neconvingător, ne fac să ne întrebăm dacă ratarea integrării noastre în structurile europene şi euro-atlantice nu este cumva rezultatul unei strategii politice deliberate, menite, de fapt, să împingă România în alte sfere de influenţă. Am vrea să sperăm că „toamna diplomatică” a preşedintelui Iliescu nu va fi urmată de o adevărată „iarnă diplomatică” pentru România.