Expunere la întâlnirea cu cadrele didactice, organizată de sindicatele din învăţământ,

Bucureşti, 25 octombrie 1994

 

Toleranţă şi interculturalitate

Configurarea unei pedagogii a toleranţei şi a interculturalităţii este astăzi o problemă crucială a şcolii, ca parte integrantă a instituţiilor societăţii civile. Luând în seamă aspiraţia tinerei generaţii către o trăire spirituală elevată şi imperativele unei construcţii a viitorului european comun, ea va trebui să realizeze acea sinergie fără de care liantul unităţii europene nu ar exista.

O lungă epocă obscură a încercat, în Estul Europei, să impună – în şi prin şcoală – intoleranţa şi refuzul dimensiunii spirituale şi religioase a conştiinţelor. Un întreg sistem educativ bazat pe ura de clasă, pe refuzul alternativei, pe dedublarea vorbirii şi a conştiinţelor, a lăsat urme adânci în sufletul şi în mintea câtorva generaţii succesive.

Faptul că, în chiar clipa resurecţiei, tinerii din România au vădit o extraordinară aspiraţie spirituală dovedeşte că această contrapedagogie nu a izbutit să anuleze spiritul viu şi profund pe care se întemeiază civilizaţia europeană în esenţa ei. Această aspiraţie nu trebuie lăsată să se risipească.

Ştim cu toţii cât de vulnerabile sunt conştiinţele tinere, cât de uşor se pot ele simţi trădate. Dacă nu încercăm cu toată înţelegerea şi priceperea de care suntem capabili să oferim hrană adevărată pentru foamea de cunoaştere a celor tineri, ei se vor înstrăina de noi şi de ei înşişi. Dacă nu răspundem clar şi ferm setei lor de identitate, generoasei lor nevoi de dreptate, aceasta se poate întoarce nu doar împotriva noastră, a părinţilor lor, ci, lucru cu mult mai grav, împotriva lor înşile. Dintr-o asemenea înstrăinare se nasc cele mai grave consecinţe: droguri suicidare, secte aberante, violenţă oarbă şi extremisme de tot felul.

 

Parteneriatul iniţiativei şi discernământului

Cum poate şcoala să devină generatoare de energii pozitive, cum poate şcoala să formeze spiritul liber al dialogului intercultural?

Trebuie înainte de toate ca ea să-i educe pe educatori în acest spirit, să le dea acea certitudine calmă de la care porneşte deschiderea către ceilalţi. Numai cine are o identitate de care nu se îndoieşte poate accepta identităţi alternative în dialog.

Universitatea este, în acest proces, o verigă esenţială. Aici se desăvârşeşte nu numai formaţia ştiinţifică şi profesională a elitelor intelectuale, ci şi ethos-ul fiecărei generaţii.

Universitatea din Bucureşti n-a încetat să promoveze, în spiritul marii tradiţii pe care aspiră să o reprezinte, deschiderea interculturală, un ecumenism autentic, probat prin fapte şi o pedagogie a respectului faţă de tineri, a dialogului şi a iubirii.

Refuzul paternalismului, al tutelării meschine şi un parteneriat autentic al iniţiativei şi al discernământului s-au instaurat exploziv în viaţa universitară, în decembrie ’89, şi nu au încetat să se manifeste în acţiunea şi în strategiile noastre. Am deschis larg porţile instituţiei universitare pentru toate manifestările elevate ale spiritului.

Recent, am oferit posibilitatea oricărui student să urmeze după dorinţă două cursuri la o altă facultate şi mulţi au ales cursuri formative pentru spirit, în facultăţile de Teologie şi Filosofie.

O mai bună circulaţie a informaţiei între facultăţi, instituţii şi fundaţii cu vocaţia unei pedagogii a credinţei şi înălţării spirituale, dar mai cu seamă o meditaţie profundă a fiecărui profesor asupra îndatoririlor nu doar de ştiinţă, ci, mai presus încă, de conştiinţă, vor da în viitor acele roade pe care cu toţii le dorim şi le aşteptăm. Doar astfel vom putea spera că ne-am îndeplinit datoria faţă de tinerii a căror formare ne-a fost încredinţată.

Nu cred că poate fi profesor acela care nu crede în forţa binelui în lume. Nu cred că poate forma discipoli cel care nu are speranţă şi credinţă în propriul lui suflet. Cu atât mai stringentă este această nevoie de angajare interioară a dascălului în relaţia cu elevii săi, cu cât vremea pe care o trăim este una a mutaţiilor interioare, a naşterii, nu o dată dureroase şi grele, a conştiinţelor unui nou secol.

Renaşterea spirituală a continentului european nu este un proces limitat la ţările Estului. Aici, este adevărat, redescoperirea libertăţii spirituale şi dificila reindividualizare a conştiinţelor accentuează vizibil contururile. Aici, elanurile mai sunt încă sufocate de stagnare şi de teama de viitor. Aici, criza de identitate mai e uneori violentă iar valurile de rău şi de crimă din fosta Iugoslavie ne obligă să reflectăm la dimensiunea tragică a acestei evoluţii. Dar nici lumea vestică nu este cruţată de indiferenţă, de descurajare şi de orizonturi închise. Poate că, dacă vom şti să unim experienţele noastre, suferinţele noastre, aspiraţiile noastre, vom izbuti să lăsăm moştenire generaţiilor viitoare o lume mai puţin egoistă şi mai susceptibilă de înălţare spirituală.

Îndrăznesc să sper că acest gând va găsi forţa de a deveni realitatea esenţială a viitoarei Europe unite.