Discurs la ceremonia dedicată tricentenarului Universităţii Bucureşti, 29 septembrie 1994 

 

Reperele fundamentale

O universitate nu este o clădire sau o ierarhie administrativă; pereţii se pot schimba sau dărâma şi, în cele trei secole de existenţă a universităţii noastre, ziduri s-au dărâmat ori s-au înălţat, ierarhii ce păreau imuabile s-au prăbuşit. Singura ierarhie autentică rămasă intactă este cea a valorilor spiritului şi la această unică nobleţe, pe care o recunoaşte libertatea academică, participă marile nume care au instaurat-o de-a lungul veacurilor.

Urcând cu gratitudine şi pietate cele nouă trepte ale generaţiilor care s-au succedat de la cea dintâi întemeiere pe care o evocăm aici şi până în zilele noastre, vom întâlni un număr covârşitor de personalităţi, în care regăsim ctitori ai culturii şi ştiinţei româneşti, precum şi pe acei mari bărbaţi care au gândit şi au făurit unirea, independenţa şi organizarea statală a României moderne.

Nu este uşor să rezişti tentaţiei de a evoca exhaustiv aceste nume mari într-un moment aniversar, pentru a propune un discurs centrat asupra unor repere fundamentale: preluarea decantată a moştenirii istorice a trecutului, analiza critică a prezentului, decelarea megatendinţelor viitorului. Nu am fi pe măsura faptei înaintaşilor noştri dacă n-am îndrăzni să ne scrutăm lucid trecutul pentru a şti ce viitor dorim să construim. Cutezanţei gândirii lor se cuvine să-i răspundă şi generaţia acestei aniversări, coexistentă cu momentul unor opţiuni istorice la fel de grave şi de însemnate pentru veacul care vine.

 

Fondatorii

Îmi voi asuma riscul de a alege din orizonturile fondatoare doar trei personalităţi al căror gând şi a căror faptă se pot converti în simboluri sugestive pentru destinul culturii române: Constantin Cantacuzino, Gheorhe Lazăr, Gheorghe Costaforu.

Stolnicul Constantin Cantacuzino, autorul programei de învăţământ a Academiei Domneşti Sf. Sava din 1694, întruchipa, ca într-un blazon, substanţa multiseculară a spiritualităţii care l-a născut – cea românească, forma care l-a desăvârşit – Italia erudită din veacul care pregătea filosofia luminilor şi fantasma fastuoasă – a Bizanţului care unificase, în aceste teritorii din Răsărit, cunoaşterea, puterea şi visul.

Cărturarul Gheorghe Lazăr, iniţiatorul şi întemeitorul Şcolii de ştiinţe filosoficeşti şi matematiceşti de la Sf. Sava cu predare în limba română, aducea în acel an 1818, în câmpia valahă, nu numai gravitatea munteanului născut pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, dar şi uriaşa capacitate de rezistenţă a românilor ardeleni care îşi apărau de secole, prin limbă şi credinţă, fiinţa naţională.

Gheorghe Costaforu, primul rector al Universităţii Bucureşti, între 1864-1871, ministru de Externe şi ambasador al României la Viena, doctor în drept la Sorbona cu experienţă universitară în Saxonia şi Austria, a fost autorul amplului studiu de analiză a învăţământului european care a stat la baza organizării pe baze moderne a învăţământului superior românesc.

Constantin Cantacuzino a văzut învăţământul superior din România ca un pod între cultura occidentală şi orientală, capabil să-i asigure accesul spre universalitate; pentru Gheorghe Lazăr acesta avea să fie un mediu de apărare a identităţii culturale naţionale; pentru Gheorghe Costaforu, Universitatea era o cale de inovare a culturii şi societăţii româneşti prin sincronism cu evoluţia europeană.

 

Poartă simbolică în spaţiu şi timp

Faptul că Universitatea noastră s-a născut de două ori are în sine ceva emblematic. Putem înţelege astfel valoarea acestor formidabile provocări intelectuale care suscită renaşteri succesive ale culturii române. Între tradiţia bizantină, moştenirea decantată a Romei şi inovaţiile spaţiului modern, universitatea bucureşteană era parcă predestinată să se întemeieze de două ori. De fiecare dată ctitorită nu atât ca o citadelă, cât ca o poartă.

Mi-am îngăduit să înlocuiesc simbolul podului propus odată de Constantin Cantacuzino cu simbolul porţii, pentru că mi se pare mai apropiat sufletului românesc. Cred că ne putem asuma acest simbol cu toate conotaţiile lui benefice, chiar dacă şi cu toate riscurile. Într-adevăr, ce destin mai înalt, mai dezinteresat şi mai cuprinzător, ce destin mai creativ şi mai primejdios decât acela de a fi un loc privilegiat al transferului şi al sintezei, o întrupare a refuzului spaţiilor culturale închise?

De la porţile de lemn pe care generaţii după generaţii de ţărani, din care descindem cu toţii, le-au ridicat ca să-şi apere fiinţa şi avutul fără să le închidă ca pe nişte fortăreţe, ci doar cioplindu-le ca pe o dantelă de materie şi de lumină, la porţile voievodale ale creştinătăţii, apărate de Domnii români; de la poemele marilor treceri, Mioriţa sau Meşterul Manole, până la Poarta... lui Brâncuşi ori la porţile mistice pe care le-a deschis Eliade, cultura română n-a fost niciodată mai fertilă şi mai aproape de sensul ei naţional şi deopotrivă de cel universal, ca atunci când ea şi-a asumat vocaţia de loc al întâlnirilor şi al fuziunii.

Văd Universitatea ca o poartă nu numai în spaţiu, ci şi în timp, pentru că, în calitatea ei de depozitar critic al memoriei culturale, ea este datoare să redefinească mereu teritoriile nou cucerite, păstrând vie amintirea itinerariilor şi a celor care au cutezat să le străbată primii. Poartă deschisă şi loc de trecere între tradiţii, Universitatea îşi extrage forţa dintr-o perpetuă explorare a hotarului dintre fundamentele cunoaşterii şi teritoriile necunoscutului şi încă negânditului.

 

O viziune românească asupra lumii

Urma adâncă a străduinţelor lui Gheorghe Lazăr pentru învăţământul în limba română a depăşit demonstraţia iniţială a capa-cităţii acestuia de a exprima paradigmele aristotelice şi ştiinţele exacte, a renăscut disputa limbii române, demult uitată, şi a creat posibilitatea construcţiei unui model cultural original, capabil să aducă în concertul culturii universale o viziune românească asupra lumii.

Spiritul novator pe care l-a exprimat cu brio generaţia profesorului Costaforu, înfăptuind reformele instituite sub auspiciile Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, merită cu prisosinţă un moment de meditaţie asupra îndrăznelii de a alege şi de a înfăptui, care rămâne exemplară şi se cuvine să ne anime şi pe noi, cei de azi. A fost o generaţie care a cutezat să rupă cu un trecut care împiedica libera dezvoltare a României moderne; o generaţie care a cutezat să treacă de la gând la faptă şi de la tradiţie la inovare; o generaţie care a reuşit să se integreze spiritului timpului său. Se poate spune că asemenea modele deschise implicau şi riscuri: riscul ţinuturilor de frontieră, în care interpretul poate să-şi piardă propria identitate şi să rămână uitat între două lumi sau riscul avansării rapide prin preluarea, prin imitaţie, a unor forme utile, dar cu preţul pierderii propriei creativităţi. Ele au fost evitate.

Aceste linii de forţă au permis Universităţii Bucureşti să reziste vitregiilor vremii şi să rămână un loc al regăsirii de sine a spiritualităţii româneşti. Închisă timp de doi ani, în perioada primului război mondial, Universitatea a înflorit după Marea Unire ca un centru de atracţie şi de consacrare pentru valorile intelectuale din toate provinciile româneşti. Un flux comun de afirmare a valenţelor culturii naţionale a unit Universitatea Bucureşti cu sora ei, Universitatea din Iaşi şi cu Universităţile din Cluj, Cernăuţi, Timişoara, Chişinău. Ajunsă, în 1923, pe locul al cincilea în lume, după numărul de studenţi, Universitatea Bucureşti a contribuit la excepţionala explozie prin care un popor de ţărani a dat lumii, în câteva decenii, cărturari şi savanţi de valoare universală.

 

Presiunea dictaturii comuniste

Vicisitudinile deceniului patru şi ale războiului al doilea mondial nu au cruţat instituţia noastră. Dar niciodată Universitatea nu a fost atât de grav lovită ca în perioada dictaturii comuniste. În primii ani ai regimului stalinist, corpul profesoral a fost practic decimat de epurări şi arestări. Zeci de profesori şi sute de studenţi au fost aruncaţi în închisori. O teroare în forme mai subtile a continuat pe toată perioada statului totalitar.

Reforma învăţământului din 1948, parte componentă a sovietizării ţării prin distrugerea structurilor de rezistenţă ale naţiunii, a înlocuit viaţa universitară autonomă cu o structură impusă şi controlabilă, a distrus cu bună ştiinţă o întreagă tradiţie şi a închis pentru multe decenii căile de dezvoltare firească a instituţiei universitare.

Prăbuşirea regimului comunist în decembrie 1989, la care studenţii şi profesorii universitari au avut o contribuţie directă, a deschis un nou orizont către o renovare lucidă şi durabilă pentru renaşterea spiritului academic şi al autenticei căutări comune a adevărului despre noi.

 

Recuperare şi restructurare

Renaşterea Universităţii Bucureşti a avut ca punct de plecare calitatea profesională pe care o parte însemnată a corpului profesoral şi-a menţinut-o, sprijinul studenţilor, ca şi o anume capacitate de regenerare morală rapidă derivată din vocaţia Universităţii de a opune rezistenţă prin cultură şi ştiinţă şi de a se menţine în condiţii deosebit de dificile ca o instituţie fundamentală a societăţii româneşti.

Perioada 1990-1991 a fost mai mult a recuperărilor şi a eliminării unor inechităţi şi discriminări acumulate în anii dictaturii. Începând cu 1992, Universitatea Bucureşti şi-a conturat şi a aplicat o strategie de dezvoltare concepută ca o strategie a valorii şi a restructurării.

Strategia valorii s-a bazat pe eliminarea criteriilor comuniste de aderenţă ideologică sau apartanenţă politică; pe stabilirea de criterii şi standarde ştiinţifice pentru evaluarea performanţelor academice; pe reabilitarea principiului humboldtian al ponderii performanţei ştiinţifice; pe atragerea în corpul profesoral şi de cercetare a unor mari nume ale culturii şi ştiinţei româneşti; pe recuperarea şi reintegrarea personalităţilor excluse din motive politice. Ea va trebui continuată prin stimularea şi motivarea opţiunii pentru o carieră ştiinţifică şi didactică în rândul actualilor studenţi; prin integrarea acestora în viaţa colectivelor de cercetare; printr-o politică activă de depistare şi atragere spre Universitate a tinerilor cu dotare excepţională din licee.

Strategia restructurării a vizat regândirea programelor de învăţământ prin compatibilizarea curriculei cu cea a universităţilor vesteuropene; reevaluarea priorităţilor cercetării ştiinţifice; transformarea structurilor organizatorice ineficiente în structuri flexibile şi dinamice.

O parte din obiectivele propuse a fost deja atinsă. Universitatea Bucureşti şi-a majorat numărul de facultăţi de la 7 la 16 şi numărul de studenţi de la 8.000 la peste 25.000, într-o corelaţie atentă cu oferta socială, ceea ce explică numărul redus al şomerilor din rândul absolvenţilor noştri, ca şi afluenţa şi calitatea candidaţilor la admitere.

Universitatea şi-a creat 25 microcentre de cercetare fundamentală şi aplicativă cu autofinanţare, debirocratizate, ataşate catedrelor şi care funcţionează pe bază de contracte obţinute prin concurs de proiecte. A înfiinţat cursuri de masterat şi centre de studii americane, britanice, germanice, arabe, ebraice, francofone, care exprimă elocvent vocaţia noastră spre universal şi capacitatea susţinerii unui dialog intercultural.

Universitatea şi-a îmbunătăţit managementul asigurând funcţionalitatea firească a organelor de decizie: Senat, Colegiu academic, Consiliu de administraţie; stabilind delegări de competenţe la nivelul consiliilor profesorale şi catedrelor; stimulând transparenţa şi responsabilizarea administraţiei prin publicarea bugetului şi a bilanţului anual. Şi-a asigurat fonduri suplimentare pentru modernizarea laboratoarelor, bibliotecilor şi administraţiei prin programe internaţionale şi sponsorizări interne şi externe.

 

Dificultăţile creşterii

Nu putem recapitula eforturile ultimilor ani fără a aminti obstacolele pe care le-am întâmpinat datorită inerţiei structurilor centralizate dornice să-şi păstreze privilegiile ce le dădeau putere asupra vieţii universitare, dar şi opacităţii autorităţilor publice faţă de fireasca funcţie critică a universităţii, sancţionată, de altfel, cu brutalitate prin invazia minerilor din 1990. Niciodată, în istoria sa seculară, instituţia universitară nu a fost confruntată cu o asemenea distructivă ocupare şi represiune iar faptul că plângerea penală şi voluminosul dosar cu probe, pe care le-am depus la Parchet acum patru ani, nu au primit nici un răspuns este tot atât de grav ca şi năvala la care Universitatea a fost atunci expusă. Faptul de a nu ne fi desistat, chiar şi sub o atare presiune fără precedent în istoria lumii civilizate, dovedeşte vitalitatea spiritului academic şi realitatea ireversibilă a democratizării instituţiei universitare.

Există dificultăţi în asigurarea spaţiilor de învăţământ şi cazare pentru studenţi, iar condiţiile lor de viaţă şi de studiu sunt de multe ori precare. Tot astfel, lipsa unor forme instituţionale şi a unor modele adecvate de integrare a tinerilor absolvenţi creează un clivaj între capacitatea lor de acţiune şi posibilitatea de a interveni eficient în transformarea societăţii, determinând frustrări şi chiar neîncredere în rândul tineretului educat.

 

Exigenţele dezvoltării

În aceste condiţii sunt cu atât mai relevante câteva aspecte pozitive care explică unele performanţe ale Universităţii, superioare altor componente, economice, sociale sau culturale ale societăţii româneşti. Am în vedere colaborarea şi solidaritatea universităţilor din toată ţara în aplicarea reformei; existenţa unui consens parlamentar în câteva probleme de interes universitar major; efortul şi devotamentul corpului academic în pofida marginalizării sale din punct de vedere al salarizării şi al statutului său social.

Identitatea instituţiilor universitare în procesul evaluării provocărilor secolului XXI nu mai are a fi demonstrată. Specialiştii pe care îi pregătim azi vor trebui să fie activi până în 2030-2040, aşa încât capacitatea proiectivă reprezintă o componentă indispensabilă. În acest sens, continuarea şi adaptarea strategiei de dezvoltare impun câteva clarificări prealabile vizând anticiparea cadrului general de evoluţie a societăţii româneşti, prefigurarea raportului cerere-ofertă în sfera valorificării capitalului universitar, evaluarea potenţialului uman şi a resurselor materiale.

O anticipare a cadrului general de evoluţie a societăţii româneşti trebuie să ţină seama că sunt de aşteptat, în continuare, dificultăţi economice, bugete sărace pentru învăţământ şi cultură, unele blocaje în funcţionarea instituţiilor democratice.

Prefigurând oferta socială, Universitatea Bucureşti îşi propune să încheie dezvoltarea pe orizontală în anul universitar 1995-1996 cu acoperirea domeniilor de ştiinţe politice, administraţie publică şi management, menite să asigure profesionalizarea structurilor necesare bunei funcţionări a unei societăţi democratice. Se va trece la o dezvoltare pe verticală, cu o concentrare asupra subdomeniilor cu perspective de vârf şi o accentuare a ponderii învăţământului postuniversitar, capabil să pregătească elite la standarde europene.

Încă din acest deceniu apare clar că în secolul viitor reuşita statelor într-o competiţie mondială nu va fi determinată de nivelul resurselor naturale intens exploatate, ci de nivelul resurselor umane bine educate. Afirmarea naţiunii române în concertul naţiunilor prospere şi civilizate ale lumii de mâine este legată de dezvoltarea unui învăţământ universitar de înaltă calitate. De aici şi străduinţa profesorilor de a construi o universitate integrată în structurile naţionale şi deschisă spre lume.