ÎNCURAJAREA ORGANIZATIILOR NEGUVERNAMENTALE


Relatia stat – societate civila


    În avionul care m-a adus la Salzburg m-am gândit ca într-o tara ca România, care aplica un program dur de reforma pentru care poporul trebuie sa plateasca un pret foarte greu, este poate mai bine sa fii neguvernamental decât guvernamental.
    M-am gândit ca, în plan formal, prezenta mea aici, în Austria, la o reuniune internationala dedicata organizatiilor neguvernamentale, poate parea insolita, din moment ce reprezint, cel putin teoretic, o zona sociala aparent opusa: statul, executivul, cu birocratia si regulile lor specifice.
    Dar nici eu, nici cei care m-au ales, nu putem uita ca am ajuns Presedinte ca reprezentant al societatii civile si nu în urma unei cariere politice clasice. Iata de ce ma simt aici pe un teren care îmi este familiar si între oameni cu care am numeroase idei si preocupari comune. Si mai ales întrebari comune.
    Societatea civila româneasca s-a structurat treptat si are înca numeroase probleme logistice sau de comunicare. Cu toate acestea ea a izbutit, prin votul liber al cetatenilor, sa-si trimita reprezentantii la cele mai înalte nivele ale conducerii de stat. Cum vor actiona acesti reprezentanti de acum înainte, între birocratia de stat si interesele cetatenilor platitori de impozite?
    Daca nu avem înca de la bun început o conceptie clara asupra raporturilor dintre stat si societatea civila, apare iminenta primejdia ca noua clasa politica sa uite de unde a plecat si ce mandat i s-a încredintat.
    În mod mimetic, cu ajutorul unei birocratii inerte si perfect motivate, ea ar lua locul vechii clase politice cu mentalitati centraliste, asa cum un lichid ia forma vasului în care este turnat, indiferent daca aceasta este reusita sau nu.

 

Practica reformei


      Ca tara aflata în tranzitie, România a pus în miscare doua procese de anvergura: democratizarea politica si reforma economica. Trecerea de la economia centralizata la piata libera genereaza deteriorarea conditiilor de viata a persoanelor disponibilizate si nu numai si, în consecinta, o serie de miscari sociale care nu sunt neaparat împotriva reformei, dar care îi pun în pericol si continutul, si ritmul. Interesele celor care sunt afectati de transformarile economice – muncitori, intelectuali, studenti, familii cu multi copii, pensionari – pot fi aparate prin intermediul organizatiilor neguvernamentale.
     În aceste conditii, statul, care promoveaza reforma si care crede în reforma, are interes sa încurajeze organizatii neguvernamentale a caror activitate se va întoarce, chiar si pentru o perioada limitata de timp, împotriva lui?
Raspunsul este simplu si transant: DA.
     În primul rând, pentru ca reforma cere un sacrificiu general pentru o societate care ia hotarârea sa-si asume schimbarea. Altfel spus, nu numai un sacrificiu pentru guvernati, ci si pentru guvernanti.
Întreaga practica a reformei din tarile central-est-europene a demonstrat ca acel guvern care face reforma, dupa toate regulile jocului, va suporta consecintele politice ale unei crize de popularitate care va fi cu atât mai mare cu cât guvernantii vor comunica mai putin cu cetateanul. În unele tari, din pricina acestei eroziuni la nivelul imaginii, a fost nevoie de succesiunea a doua sau mai multe guverne pentru ca reforma sa ajunga în punctul de unde i se pot vedea roadele.
     În acest context ar fi ilogic, amoral si inutil sa mentinem în stare de atrofiere un sector social atât de important ca organizatiile neguvernamentale, doar de frica unui raspuns mai dur si mai organizat la privatiunile impuse de reforma. Daca vrem cu buna credinta sa constituim un organism social sanatos, trebuie sa-i punem la dispozitie tot ceea ce îi este necesar, inclusiv anticorpii. În România, pretul platit de oameni pentru reforma este mult prea mare ca sa putem accepta în final numai o jumatate de rezultat.
     Nu putem încuraja privatizarea fara sa încurajam sindicatele, nu putem încuraja piata fara sa încurajam organizatiile consumatorilor, nu putem investi în industrie fara sa tinem seama de un control ecologic din partea societatii civile, nu avem voie sa vorbim despre drepturile omului daca nu le dam oamenilor dreptul sa vegheze la respectarea lor.

 

„Câini de paza” ai democratiei


     Trebuie spus ca organizatiile neguvernamentale pot fi cu adevarat „câinii de paza” ai democratiei prin promovarea respectului pentru valorile democratice si drepturile omului, a solidaritatii, cinstei, loialitatii si tolerantei. Acestea sunt bunuri care fac parte din ceea ce numim capitalul institutional al unei societati si explica functionarea acesteia pe termen lung. Din pacate, deseori aceasta contributie nu este suficient recunoscuta si apreciata. Si nici statistica oficiala nu este capabila sa surprinda aceasta contributie a organizatiilor neguvernamentale la productia de bunuri intangibile a lumii.
     Organizatiile neguvernamentale au de jucat un rol important chiar în domeniul economic. În România, si sunt sigur ca si în celelalte tari foste comuniste reprezentate aici, ele au oferte tentante si o serie de cereri importante în domeniul unor servicii. Sondaje de piata, studii ecologice sau de comunicare, recalificarea somerilor, sprijinirea categoriilor defavorizate, campanii de informare pentru consumatori sau alegatori, iata numai câteva dintre domeniile în care sectorul tertiar non-profit din România a raspuns unor nevoi publice specifice.
     Optiunea pentru organizatiile neguvernamentale este, în acelasi timp, o optiune pentru democratie si pentru economia de piata. Cele doua rezultate urmarite explicit de reforma sunt subordonate interesului public si aceasta înseamna ca nici statul si nici societatile comerciale nu pot afecta interesul cetateanului fara a fi sanctionate. Sprijinirea si ascultarea organizatiilor neguvernamentale înseamna întelegerea rolului constructiei institutionale si a ceea ce numim capital social, fara de care nu se poate concepe nici dezvoltarea si nici modernizarea. În ultima instanta, ceea ce va da masura performantelor pe termen lung ale societatii va fi calitatea texturii institutionale si sociale.
     Pâna în 1989, la despartirea de comunism, România nu a dezvoltat nici o forma de organizare a societatii civile demna cu adevarat de acest nume. Cetateanul a fost obisnuit cu o adevarata filosofie a neimplicarii, careia i se potriveste foarte bine un citat din Marx. Ce-i drept, din cunoscutul comedian american Groucho Marx: „Nu voi face parte niciodata dintr-o asociatie care accepta sa aiba un membru ca mine”.
      În primii sapte ani de post-comunism, atitudinea statului român fata de organizatiile neguvernamentale a demonstrat dezinteres si subestimare. A fost creat un cadru legal minimal pentru asocierea indivizilor, dar dialogul dintre aceste asociatii si stat a fost strict formal. Absenta unei legislatii referitoare la sponsorizare, a blocat activitatea organizatiilor neguvernamentale. Pe de alta parte, au fost create organizatii-oglinda dependente de cercurile Puterii. Noi le numeam GNGO „Gouvernamental – Non Gouvernamental Organizations”. Scopul lor declarat era sa participe la monitorizarea alegerilor sau a respectarii drepturilor omului, dar, în fapt, ele împiedicau tocmai aceasta monitorizare, cosmetizând realitatea conform dorintelor oficiale. Alte asociatii au fost create în scopul spalarii banilor murdari, compromitându-se în mare masura statutul ONG în opinia publica.
      Treptat s-a creat si s-a adâncit o falie între stat si societatea civila, a carei nastere si evolutie au fost marcate permanent nu de dialogul cu statul, ci de opozitia fata de el. Ca urmare, principalul coagulant al opozitiei politice din România a fost, vreme de sapte ani, o organizatie de tip forum, Conventia Democrata din România, care grupa, alaturi de partide si de Uniunea Democratica a Maghiarilor din România, un mare numar de asociatii, începând cu Alianta Civica si Asociatia Fostilor Detinuti Politici si continuând cu asociatii reprezentative ale revolutionarilor din decembrie ’89, ale medicilor, profesorilor, taranilor proprietari sau somerilor.
     În alte tari din centrul Europei, atitudinea statului fata de ONG a fost total diferita, în strânsa legatura cu faptul ca noii conducatori, dupa 1989, proveneau din societatea civila, pentru ca aceasta se putuse structura mai înainte de caderea comunismului. În Cehia, de pilda, 1% din veniturile obtinute în urma privatizarii era destinat sustinerii acestui sector, iar în Ungaria cetatenii aveau dreptul sa orienteze 1% din impozitele pe care le plateau catre o organizatie neguvernamentala.

 

Structuri viabile


      Pentru noua putere politica instaurata la Bucuresti în urma alegerilor din noiembrie 1996 este foarte clar ca o autosustinere pe termen lung a sectorului neguvernamental, în beneficiul societatii, nu poate fi posibila în actualele conditii economice fara un pact de colaborare între sfera executivului cu aparatul sau birocratic, pe de o parte, si sectorul non-profit, pe de alta parte. De aceea, în termen foarte scurt, atât Presedintia, cât si Guvernul de la Bucuresti au creat în premiera organisme speciale care sa cultive relatia si dialogul cu organizatiile neguvernamentale.
      Daca acestea sunt liniile generale ale dimensiunii politice a fenomenului, ramân de discutat în continuare doua dimensiuni intrinseci: cea sociala si cea financiara. Neguvernamentalul presupune disponibilitatea indivizilor de a se asocia în vederea promovarii unor interese comune. Aceasta disponibilitate variaza de la o tara la alta sau de la o zona la alta în functie de traditie, grad de educatie sau gradul de acumulare a unor probleme care vizeaza interese comune. Structuri viabile nu pot exista în afara unei tendinte preponderente catre asociativitate si aceasta nu numai în momente de criza, ci si în viata de zi cu zi construind ceea ce sociologii numesc un capital social.
      Plecând de la o mentalitate colectiva profund deteriorata de comunism, mai ales sub aspectul implicarii sociale, România a izbutit sa faca repede primii pasi spre asociativitate recuperând o serie de traditii interbelice. La ora actuala, unul din zece români face parte dintr-o structura asociativa.
     Exista aproape 25.000 de organizatii înregistrate. Desigur, asemenea aspecte cantitative nu exprima integral si nici realist fondul problemelor cu care se confrunta organizatiile neguvernamentale din România. Foarte multe dintre ele sunt formale, unele sunt încercari esuate, dar, oricum, trebuie sa fim bucurosi în fata acestei miscari de regenerare a societatii civile.
     Tot în acest plan al dimensiunii sociale, un al doilea aspect, mult mai concret si mai îmbucurator pentru viitorul sectorului tertiar non-profit, este evolutia spiritului filantropic. Statisticile arata ca în Statele Unite cea mai mare parte a fondurilor colectate de aceste organizatii provine nu de la fundatii sau corporatii, ci din donatii particulare.      Din nefericire, cetateanul român este mult, mult mai sarac. Cu toate acestea, el, în mod surprinzator, gaseste resurse pentru a dona. Sondajele recente arata ca unul din cinci români a facut o donatie în ultima saptamâna. Si aceasta în conditiile în care nu exista înca o legislatie corespunzatoare, care sa deduca asemenea donatii din veniturile impozabile. Noile prevederi legale la care se lucreaza în prezent tin cont de aceasta tendinta care vine din societate nu numai de la nivelul persoanelor juridice, ci si de la nivelul persoanelor fizice.

 

Sprijinul financiar


     Statisticile occidentale care iau în calcul tari cu un sector neguvernamental dezvoltat (Marea Britanie, Italia, Japonia, Franta, Germania, Statele Unite) arata ca un procent de 3,4% din populatia activa este angajata în activitati economice în cadrul organizatiilor neguvernamentale.
     În aceste tari mentionate, autogenerarea de venit este principala sursa de fonduri a organizatiilor neguvernamentale, cu ponderi care variaza în functie de domeniul de activitate, între 66% pentru cultura si activitati recreationale si 33% pentru sanatate, din totalul veniturilor acestor organizatii. Pe locurile urmatoare se afla sursele guvernamentale, predominante în sectorul sanatatii si al serviciilor sociale si, în sfârsit, donatiile private, reprezentând în medie, pentru 16% din venituri.
     Care este, în acest context, realitatea din România? Pe de o parte, functioneaza multe organizatii nascute ca un reflex, în urma decompresiei politice sau culturale sau ca un raspuns la o serie de nevoi sociale imperioase. Ele au functionat, de cele mai multe ori, sporadic, cu un numar minim de fonduri, strânse accidental si nesistematic. La ora actuala, exista însa o serie de organizatii neguvernamentale puternice, modelate dupa metode occidentale, dar depinzând, în cea mai mare parte, de finantarea unor organisme din statele dezvoltate.
     Plecând de la descrierea acestei situatii, ne punem întrebarea fireasca: ce se va întâmpla în viitor?
     Dincolo de efectele benefice a ceea ce gândim ca vor aduce reformele economice si politice, deci o dezvoltare durabila, cred ca exista trei solutii principale pentru a asigura pe termen lung viabilitatea organizatiilor neguvernamentale în România.
     Prima se refera la prestarea de servicii platite catre autoritati, fie ele centrale sau locale, pe baza de contract. Aceasta solutie are o logica economica clara: statul satisface o cerinta a pietei pe care nici el si nici societatile comerciale nu o pot satisface în conditii mai bune si mai ieftine iar, în paralel, se acorda credit si vocatiei participative a membrilor organizatiilor neguvernamentale. Este o solutie recomandabila mai ales organizatiilor care activeaza în domeniul social.
     Aplicarea pe scara larga a acestui sistem presupune existenta unui numar suficient de mare de organizatii capabile sa ofere servicii competitive, care sa justifice cheltuirea banului public în aceasta directie. Pe de alta parte, exista si voci care sustin ca institutionalizarea acestui tip de solutie ar vicia natura independenta a organizatiilor neguvernamentale, generând un reflex clientelar.
     O a doua solutie este cea a sponsorizarii fie pe plan local, fie pe plan national. Odata cu liberalizarea economiei, fie ea si timida, au aparut si primele semne de mecenat, iar în conditiile accelerarii tranzitiei si liberalizarii este de asteptat ca acest fenomen sa se amplifice. Evident, pentru a genera organisme solide de tipul si modelul Fundatiilor Carnegie, Ford sau Rockefeller, este nevoie ca societatea româneasca, si cred eu, si societatile tarilor foste comuniste reprezentate aici, sa-si adapteze cadrul legislativ, stimulând, prin mecanisme fiscale specifice, donatiile si caritatea.
     În fine, o a treia solutie ramâne autofinantarea prin activitati comerciale. În conditiile actuale, însa, o organizatie neguvernamentala din România face fata cu greu unei competitii comerciale efective si are nevoie de conditii de piata preferentiale. Din pacate, exista destule situatii în care autofinantarea prin activitati comerciale a ajuns sa denatureze adevaratul scop al ONG, devenind un scop în sine. N-as fi cinstit daca nu as prezenta si acest aspect de care m-am lovit nu o data în actiunea împotriva coruptiei. El priveste atât organizatii neguvernamentale finantate din România, cât si unele dintre cele finantate din strainatate. Dar nu insist asupra acestui lucru, tocmai pentru ca sunt si multe exemple fericite care ne arata ca se poate si altfel. În orice caz, trebuie sa recunoastem ca, în România, organizatiile care au izbutit sa obtina piata si competentele necesare unei adevarate autofinantari reprezinta deocamdata doar o mica exceptie.
     În plus, exista riscul ca aceia care îsi dezvolta competentele exceptionale într-un domeniu sau altul sa nu poata scapa tentatiei de a se metamorfoza în societati comerciale aducatoare de profit. Acesta nu este însa un lucru rau, pentru ca face parte dintr-un mers natural al transformarii, care poate sa pregateasca elemente si structuri în domeniul economiei de piata.
     Mai exista o problema careia îi acord o atentie deosebita. Organizatiile neguvernamentale solicita, în acest moment, facilitati fiscale pentru activitatile productive pe care le desfasoara, tinând seama de scopul social carora le sunt afectate veniturile. Ele au în mare masura dreptate, dar aceste facilitati fiscale sunt un instrument cu doua taisuri.
    În primul rând, o asemenea legislatie trebuie sa aiba la baza studierea ponderii organizatiilor neguvernamentale pe diferite tipuri de servicii, ca si tipul activitatilor protejate, în asa fel încât sa nu fie disturbat echilibrul concurential, si asa fragil, care are un rol esential în crearea unei economii de piata.
În al doilea rând, se creeaza un canal de patrundere pentru afaceristi verosi care poate deveni periculos. Chiar în conditiile actuale, cazurile în care oameni de afaceri lipsiti de scrupule au folosit organizatiile neguvernamentale pentru operatiuni comerciale clandestine nu au fost putine. Rau gestionate, asemenea facilitati fiscale ar da o lovitura catastrofala imaginii spatiului neguvernamental.

O idee careia i-a venit timpul


     Desigur, obtinerea de fonduri presupune si creativitate în ceea ce priveste tehnicile de comunicare folosite. Donatiile individuale pot fi rezultatul unor operatiuni de corespondenta personalizata, bazate pe cataloage sau pe baze de date. Mai pot fi folosite si tehnicile virarilor de bani electronici prin intermediul Internetului. Sunt înca insuficient exploatate mijloacele specifice unui show-bussines, cum ar fi concertele sau editarea de casete si CD. Problema este cum le aplicam.
     Autosustinerea sferei neguvernamentale în România este o problema de rezolvat prin vointa politica, pe de o parte, dar si prin perfectionarea managementului propriu acestor organizatii. Pentru ca situatia lor este delicata. Fiind utile social, ele trebuie sa intereseze cu adevarat statul. În acelasi timp, independenta lor reala trebuie aparata si consolidata fata de orice structura statala.
     Pentru societatea româneasca, asa cum o concepem si o construim astazi, a sosit vremea constituirii unui puternic segment neguvernamental, dupa modelul societatilor democratice dezvoltate. Desigur, greutatile care stau în calea constituirii unui astfel de segment sunt mult mai multe decât cele pe care am încercat sa le descriu aici.      Dar, cum spunea cândva Victor Hugo: „Exista ceva mai puternic decât toate armatele din lume: o idee careia i-a venit timpul”.

Discursul principal (keynote speach) la deschiderea seminarului international „Sustinerea financiara a sectorului neguvernamental din tarile Europei Centrale si de Est“, Salzburg, 11 iunie 1997.