EMIL CONSTANTINESCU
Preşedinte Profesor, Rector Lider civic Geolog, Explorator

 


Feţele schimbării
Românii şi provocările traniziţiei
Ionica Berevoescu, Dan Chiribucă, Mircea Ioan Comşa, Narcisa Grigorescu, Andra Aldea Lăzăroiu, Sebastian Lăzăroiu, Marilena Pană, Lucian Pop, Sofia Manuela Stănculescu, Ed. Nemira, 1999

Lideri politici

Mobilitatea elitelor politice este totuşi impresionantă după 1990 în România, chiar dacă mecanismele de selecţie nu funcţionează încă după criterii bine stabilite. Şi totuşi în ultimii şase ani două nume apar invariabil în orice listă: Iliescu şi Constantinescu. Rezistenţa lor remarcabilă se datorează în primul rând opoziţiei acerbe între cele două formaţiuni politice care acaparează marile dispute pe scena politică: CDR şi PDSR. Încrederea în liderii politici este un termometru sensibil pentru selecţia acestor personalităţi marcnte. Cum se explică totuşi fluctuaţiile mari ale încrederii în timp însoţite de o relativă stabilitate a liderilor în conştiinţa publică?

(...) Iliescu şi Constantinescu rămân însă protagoniştii scenei politice româneşti, simboluri personalizate ale Puterii şi Opoziţiei, cu „rotaţia” din 1996.

(...) Polarităţile se regăsesc şi la nivelul susţinătorilor. În vreme ce Iliescu are un electorat relativ îmbătrânit, cu un nivel de instrucţie scăzut şi sărac din zonele rurale, Constantinescu are simpatizanţi tineri, instruiţi, din mediul urban. Marile teme ale reformei traversează linia de demarcaţie dintre cele două categorii de simpatizanţi. Primii sunt conservatori, sceptici în legătură cu direcţia în care merge ţara şi mai intoleranţi faţă de grupurile etnice. Ceilalţi sunt dimpotrivă reformişti, optimişti în legătură cu viitorul ţării şi mai toleranţi faţă de minorităţi (de altfel o bună parte din voturile lui Constantinescu sunt aduse de maghiari), cu un consum media ridicat şi cu acces la relaţii utile.

(...) .... polarităţile se menţin în termeni de resurse şi ideologie la nivelul celor două grupuri mari de simpatizanţi. În vreme ce „votanţii Iliescu” sunt pesimişti, peternalişti şi într-o oarecare măsură cu nostalgia partidului unic, „votanţii Constantinescu” sunt optimişti, cu opţiuni liberale, mai interesaţi de viaţa politică şi cu un sentiment mai accentuat al participării civice. Caracteristicile celor două grupuri de suprapun în bună măsură cu caracteristicile votanţilor CDR şi PDSR. Totuşi nu există o identitate perfectă între lider şi partidul din care face parte.

(...) Să luăm spre exemplu cazul lui Emil Constantinescu. Din tabelele de mai jos observăm că doar 55,6%, (adică ceva mai mult de jumătate) din votanţii săi cred că CDR are cei mai mulţi oameni capabili să conducă, 38,6% din acelaşi grup cred că CDR are oamenii cei mai patrioţi, 45% din votanţii lui Constantinescu cred că CDR are oamenii cei mai cu credinţă în Dumnezeu. Procentele mici pentru aceste calităţi arată, credem, nu doar identificarea dintre lider şi partid, ci şi individualizarea liderului în partid (iată de ce votanţii lui Constantinescu îl preferă pe Constantinescu). Avem de fapt trei grupuri interesante în interiorul simpatizanţilor lui Constantinescu: cei care cred că CDR are cei mai mulţi oameni capabili să conducă (de exemplu) (55%), cei care cred că alte partide decât CDR au oamenii cei mai capabili să conducă (21%) şi cei care cred că nici un partid nu are oameni capabili să conducă (3%). Primii sunt cei ataşaţi de Constantinescu-CDR, care au un vot pro-Constantinescu, deoarece acesta face parte din CDR şi deci este un lider capabil să conducă. Din a doua categorie fac parte cei care îl votează pe Constantinescu pentru că este cel mai capabil să conducă din CDR, partid care de altfel nu are alţi oameni capabili să conducă (aici apare şi efectul de preşedinte în exerciţiu). Din a treia categorie sunt cei care îl preferă pe Constantinescu pentru că un lider politic cu o capacitate de a conduce similară cu a sa nu mai există în alt partid.

(...) Nevoie de lideri în politică este esenţială pentru democraţie. În primul rând pentru că accentuează diferenţele temperamentale, psihologice, intelectuale. Politica devine prin lideri ceva viu în care nouă înşine ne e mai uşor să ne reprezentăm. Natura disputelor directe de idei sau atitudini se reflectă în poziţii mai mult sau mai puţin flexibile pe care oamenii obişnuiţi ajung să le împărtăşească şi prin care aceştia îşi vor defini identitatea politică în raport cu „celălalt”. Responsabilitatea liderilor este crucială în acest punct. Ei sunt difuzorii unor modele de interacţiune democratică în societate prin propriile acţiuni, prin discurs, prin modul în care se raportează la adversarii politici.