EMIL CONSTANTINESCU
Preşedinte Profesor, Rector Lider civic Geolog, Explorator

 


Eugen Mihăescu
Între linii
Editura Rao, Bucuresti, 2011

(...) Acolo am urmărit ultima confruntare dintre cei doi candidaţi rămaşi în cursă. Dintr-o dată, mă detaşasem, devenisem simplu spectator şi îmi puteam da seama cât de nepregătit şi de slab apărea Iliescu în dezbaterea cu Emil Constantinescu. (...) În fine, în seara confruntării cu Emil Constantinescu, Iliescu n-ar fi trebuit să mintă că e chiriaş. Toate explicaţiile ulterioare n-au făcut decât să-l adâncească în penibil.

Următoarea întrebare pe care i-a pus-o adevărul său a fost: „Domnule preşedinte, credeţi în Dumnezeu?” (...) Problema este că Iliescu este un personaj duplicitar. El vrea să fie liber-cugetător, dar, în acelaşi timp, se teme de Dumnezeu. La fel cum toată ziua e cu „soţia mea în sus, soţia mea în jos” şi el veşnic a fost înconjurat de un adevărat harem. Din acest motiv, atunci când Constantinescu l-a întrebat: „Credeţi în Dumnezeu?”, Iliescu nu ar fi putut răspunde „DA”. Pentru că el, în adâncul sufletului său, rămâne comunist şi superstiţios. Iar eu ştiam asta!

(...) Am ajuns la preşedinţie, am coborât cu toţii în viteză şi am intrat în Salonaşul Galben, cred. Acolo erau pregătite o masă joasă cu două fotolii şi două rânduri de scaune. De partea lui Iliescu s-au aşezat Talpeş, Ştireanu, Corina, Simona Miculescu, Mitică Honciu (care nu prea ştiu ce căuta acolo) şi n-a mai rămas nici un scaun pentru mine, aşa că m-am aşezat vizavi, de partea lui Constantinescu, la distanţă de un loc, două de Zoe Petre şi generalul Constantin Degeratu. Fostul şi încă actualul preşedinte discutau despre transferul de putere şi se stabilea o întâlnire între Talpeş şi Dorin Marian (care atunci trăgea chiulul) pentru pregătirea ceremoniei. Cred că totul a durat vreo zece minute. Înainte însă Iliescu i-a prezentat pe cei care îl însoţeau, adăugând numelui şi funcţia pe care urma să o ocupe fiecare în stafful său.

- ... şi domnul Mihăescu... ăăă... cu diaspora, a zis el când a ajuns la mine, parcă înghiţind cuvântul „consilier”.

Ne-am ridicat să plecăm şi, când am ajuns la uşă, trecând prin dreptul lui Emil Constantinescu, acesta m-a oprit şi mi-a spus:

- Mă bucur că măcar dumneavoastră veţi fi aici.

M-a izbit figura fostului Preşedinte, în puternic contrast cu feţele de securişti ale „învingătorilor”. În special cu mutra umflată de satisfacţia pe care i-o dădea puterea lui Ioan Talpeş şi îl făcea să semene cu un broscoi în perioada de rut. Figura lui Constantinescu îmi amintea de portretele votive din bisericile noastre şi transmitea o tristeţe, e prea puţin spus infinită, o tristeţe totală. Nu pentru că nu mai era Preşedintele ţării, ci pentru că nu a găsit suficientă putere ca să schimbe ceva. Dar poate că nu a fost lăsat?

(...) Spre sfârşitul lui noiembrie, am aflat din presa românească despre accidentul fostului preşedinte Emil Constantinescu. S-a întâmplat în timpul „expediţiei” sale din Chile şi, pentru că intervenţia chirurgicală era foarte delicată, Constantinescu se afla într-un spital la Paris. Am telefonat acolo şi mi s-a spus că demnitarul român fusese externat. Pe vremea aceea, ca de altfel în aproape nouăsprezece ani de la Revoluţie, la ambasada română din Franţa, „numărul doi” era Anca Opriş. Mică şi sfrijită, cu o privire piezişă prin lentilele groase ale ochelarilor, cu un păr creţ, veşnic vâlvoi, nu ştiu cui a făcut ea nişte mari servicii de a petrecut atâta timp la Paris şi acum e ambasador în Elveţia. I-am telefonat să o întreb dacă ştie unde se găseşte fostul preşedinte.

- Din păcate nu cunosc, mi-a răspuns sec funcţionara.

- Nu ştiţi la ce hotel îl pot găsi? Am insistat eu deloc descurajat de răspunsul în doi peri.

- Nu.

Am fost sigur că minte şi am decis să-l sun pe Vierman...

- Dragă colega, am început eu folosind tonul şi apelativul favorit al ambasadorului de la bilateral. Ştii cumva unde se află fostul preşedinte Constantinescu?

- Da, colega. Este în ambasadă, la garsoniera numărul doi.

Fără să stau pe gânduri, am sărit în maşină şi mam înfiinţat la uşa păzită de doi băieţi de la SPP. Îi cunoşteam şi i-am rugat să mă anunţe domnului preşedinte. În câteva minute s-au întors şi m-au poftit să intru. Constantinescu era întins pe pat, în pijama, cu piciorul bolnav imobilizat într-un bandaj şi nu în ghips. Mă aflam acolo din două motive. În primul rând pentru că m-a tuşat decoraţia pe care mi-a oferit-o. M-a emoţionat motivaţia de pe brevet: „Pentru contribuţia adusă promovării democraţiei şi culturii româneşti în lume”. Emil Constantinescu a avut ideea reînfiinţării decoraţiilor. Iliescu îl bombănea cu năduf că „a dat tinichele cu camionul”. Se spune că Andrei Pleşu, care probabil a primit de la fostul preşedinte un ordin mai important decât al meu, a fost curios să afle ce privilegii obţinea dacă era decorat. Obişnuit şi el ca în comunism, spera o mărire de salariu, o rentă, ceva. Auzindu-i întrebarea şi intuind la ce aspira „filozoful”, Constantinescu i-a răspuns plin de umor:

- Aveţi dreptul la un loc de veci şi trei salve de puşcă la înmormântare.

Pleşu, care este un ipohondru superstiţios, n-a gustat deloc gluma preşedintelui.

Al doilea motiv pentru care mă aflam în faţa lui Emil Constantinescu avea legătură cu o vizită făcută de Iliescu în Grecia, în perioada în care era în opoziţie. Îmi amintesc că ambasadorul trimis în Republica Elenă de Constantinescu nu a catadicsit să îl întâmpine pe Iliescu la aeroport sau măcar să-i facă o vizită de curtoazie ca să se intereseze dacă are nevoie de ceva. Eu, unul nu aveam nimic de demonstrat, totuşi voiam să-i arăt fostului rival al preşedintelui Iliescu ce înseamnă un adevărat diplomat. De fapt, aşa am început când m-am văzut în garsoniera din Palatul Behague.

- Domnule Preşedinte, oi fi eu trimis de Iliescu, dar sunt reprezentantul României şi am venit să vă întreb dacă aveţi nevoie de ceva.

- Vă mulţumesc foarte mult, mi-a răspuns Constantinescu. Am tot ce îmi trebuie. Singurul lucru pe care mi-l doresc nu cred că se poate face. Mi-ar plăcea să fac o plimbare prin Paris. Nu l-am văzut în tihnă, aşa cum ar trebui, de mulţi ani, iar în vizitele oficiale am apucat să-l zăresc doar din goana maşinii.

- Nimic mai simplu, i-am zis. Camera dumneavoastră are ferestre „franţuzeşti”, care se deschid înspre grădină. Voi trage maşina la scara terasei, voi împinge scaunul de lângă şofer la maximum şi cred că veţi avea suficient loc pentru ca piciorul suferind să stea întins.

Zis şi făcut. Am băgat maşina în curtea ambasadei, l-am ajutat pe Constantinescu să se urce şi, sub ochii stupefiaţi ai agenţilor de pază, l-am răpit. Cred că telegrafistului i s-a cerut să bată o depesă urgentă la Bucureşti: „Ambasadorul Mihăescu a venit şi l-a îmbarcat pe fostul preşedinte într-o direcţie necunoscută”.

Conduceam încet, aproape „la pas” şi mă uitam cu coada ochiului la Emil Constantinescu, care savura cu încântare neaşteptata escapadă. Se minuna de luminile acestui oraş nepereche, de frumuseţea clădirilor, a bulevardelor şi a grădinilor. Pe figura sa entuziasmată nu se citea surpriza celui care descopră toate aceste comori pentru prima dată, ci satisfacţia celui care îşi revede un vechi şi drag prieten. Am parcurs în tăcere, timp de două ore, malurile Senei, Piaţa operei Garnier scânteietoare, Piaţa Trocadero, a Arcului de Triumf şi Champs-Elysée-ul coborând în jos spre Concorde, am traversat pe podul Alexandre III, am trecut pe lângă ministerul de externe al Franţei, Quai d’Orsay şi am făcut la dreapta, pe bulevardul Saint Germain, trecând prin faţa Adunării Naţionale. Într-un târziu, profitând de plăcile pe care scria CMD 1 (chef de mission diplomatique), mi-am permis să parchez în faţa cafenelei Flore, vizavi de braseria Lipp, cea în care venise să facă „o inspecţie” Mitică Iliescu. L-am ajutat pe Constantinescu să coboare şi să se instaleze la o masă pe terasa închisă cu sticlă, acolo unde au şezut cândva Sartre şi Simone de Beauvoir şi atâtea alte personaje celebre.

M-a surprins cât de bine se potrivea invitatul meu cu decorul. Atât de bine, încât părea ireal, un vis. Multe întâmplări din viaţa mea parcă se petrec într-o altă dimensiune, în timp ce în visele mele totul este comun şi plat, terre à terre: visez că mi-am uitat cheile şi am rămas pe afară, că n-am închis gazul sau că nu mi-am depus declaraţia de impozit. Discuţia pe care am avut-o apoi cu Emil Constantinescu m-a acaparat în aşa măsură încât nu mai auzeam rumoarea cafenelei, clinchetul paharelor sau al linguriţelor în ceşti, iar automobilele păreau că alunecă în faţa noastră într-o linişte perfectă. Nu auzeam decât propria voce şi pe cea cu inflexiuni de anahoret a fostului preşedinte. A fost cea mai interesantă discuţie pe care am avut-o vreodată cu un politician român. Cred că şi domnia sa a fost impresionat pentru că a pomenit de întâlnirea noastră în memoriile sale. E drept că a consemnat numai conversaţia nostră despre Ana Blandiana şi a trecut sub tăcere celelalte întrebări pe care i le-am pus. Pe mine însă trădarea poetesei nu m-a surprins deloc pentru că este şi ea un intelectual român în căutare de sinecură. Mult mai interesant a fost ceea ce mi-a povestit Constantinescu despre Mircea Geoană, ministrul de externe al Romniei de atunci.

Am început întrebându-l direct de ce s-a dus cu tam-tam, în fruntea unei mari delegaţii la Madrid în 1997, când n-am intrat în NATO. Aşa a venit vorba de Geoană care era ambasador la Washington, trimis de Iliescu. Constantinescu mi-a spus că l-a rugat pe Geoană să o întrebe pe Madeleine Albright, Secretarul de Stat american, dacă România va fi primită în Organizaţia Atlanticului de Nord la sesiunea madrilenă. Ambasadorul român a trimis la preşedinţie o telegramă din care reieşea răspunsul afirmativ. În faţa eşecului jenant de la Madrid, preşedintele Constantinescu a întrebat-o pe Albright de ce intrarea României a fost amânată. Secretarul american i-a spus:

- L-am prevenit printr-o scrisoare pe ambasadorul dumneavoastră că nu intraţi acum!

Atunci a înţeles fostul preşedinte că Geoană l-a indus în eroare încurajându-l să meargă în Spania. Stupefiat, l-am întrebat:

- Şi de ce l-aţi mai lăsat ambasador după ce v-a înşelat?

- Din acelaşi motiv pentru care l-am păstrat de la bun început: pentru că au insistat americanii.

- Ei, americanii, domnule preşedinte! Îl voiau pe Alfred Moses şi ai lui. Şi apropo de Geoană... Cum era scrisoarea de felicitare pe care v-a trimis-o?

- Lungă... de vreo şaisprezece pagini, a răspuns mucalit Constantinescu.

- E adevărat că se încheia cu fraza: „Vă felicit că ne-aţi scăpat de această calamitate numită Ion Iliescu, cancerul democraţiei româneşti”?

Fostul preşedinte a coborât privirea şi s-a scuturat ca de o amintire neplăcută. E un personaj discret, căruia nu îi place să se amestece în comeraje, dar aici cred că nu are dreptate şi ar fi trebuit să vorbească pentru că acest nenorocit de Geoană era cât pe ce să devină Preşedintele României. Din păcate, în general Emil Constantinescu a tăcut prea mult şi a revenit activ în politica românească atunci când era prea târziu.