EMIL CONSTANTINESCU
Preşedinte Profesor, Rector Lider civic Geolog, Explorator

 


Zoe Petre şi Catherine Durandin
România post 1989
Editura Institutul European, 2010

Piaţa Universităţii este înainte de toate un mare miting politic şi electoral

Un ritm aparte scandează timpul celor 50 de zile şi nopţi de manifestaţie: pichete ale participanţilor şi greviştii foamei stau permanent de strajă în piaţa unde se strîng în fiecare seară mulţimi tot mai mari de simpatizanţi; oratori, mulîi dintre ei celebri, se adresează mulţimii din Balconul Universităţii, deschis la solicitarea Ligii Studenţilor de către prorectorul de atunci, Emil Constantinescu.

În 1998-1999, când izbucneşte din nou conflictul în Balcanii de vest cum e numit acum cu pudoare spaţiul sfâşiat al fostei Federaţii Iugoslave, importanţa strategică a României, prea puţin luată în seamă până atunci, s-a aflat subit într-o lumină orbitoare.

Istoricii nu sunt de obicei înclinaţi către jocurile contrafactuale, dar putem, de astă dată, să încercăm să imaginăm cum ar fi evoluat situaţia din sud-estul Europei în ultimii ani ai secolului trecut funcţie de câteva variabile: putem, de pildă, să ne închipuim ce s-ar fi întâmplat în 1998 ş8 1999 dacă alegerile din 1996 nu ar fi fost câştigate de CDR şi de candidatul acestei alianţe, Emil Constantinescu, ci din nou de ion Iliescu şi de partidul acestuia, PDSR. Iliescu patronase cu eternul său zâmbet benevolent nu numai un nou tratat politic încheiat cu Iugoslavia lui Miloşevici a doua zi după Dayton, ci şi transporturi ilegale de petrol şi armament în Serbia şi direct în Republica Srpska a lui Karadzic, încălcând fără ezitare embargoul ONU. Tot Iliescu a insistat cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună în favoarea tratatului politic cu Moscova, mai întâi în 1991, apoi în 1995/1996: un tratat care lăsa orice politică de alianţe a României la cheremul Federaţiei Ruse, de vreme ce prevedea că niciuna dintre părţile contractante nu putea adera la alianţe fără acordul celeilalte părţi. E limpede azi ca lumina zilei că, dacă ar fi avut un asemenea preşedinte şi o majoritate de acest tip, România nu ar fi susţinut niciodată acţiunea NATO şi UE în Balcani. Iată de ce, între altele, discreta complicitate a echipei Iliescu cu acţiunea minerilor din 1999, vizând eliminarea preşedintelui Constantinescu şi a coaliţiei majoritare printr-o lovitură de stat, la care senatorul Vadim Tudor şi partidul lui au aderat zgomotos, nu poate fi interpretată excusiv în termeni de politică internă.

O Românie reticentă sau chiar ostilă războiului din Balcani pentru Kosovo ar fi impus cu certitudine americanilor şi aliaţilor lor o lungă campanie terestră. O Românie aliată cu Milosevici ar fi provocat, dacă nu o înfrângere a NATO, în orice caz o prelungire costisitoare, dureroasă şi tragică a războiului. Or, fiindcă, în 1998, de doi ani deja, puterea politică de la Bucureşti îşi manifesta fără răgaz dorinţa de integrare cât mai rapidă în structurile europene şi euro-atlantice, istoria a fost foarte diferită. Poziţia explicit favorabilă intervenţiei aliate şi punerea la dispoziţie a spaţiului aerian, cu toate facilităţile care îi asigurau funcţionalitatea, au jucat un rol foarte important în succesul operaţiilor militare exclusiv aeriene. În ciuda animozităţilor cotidiene, partidele din arcul guvernamental, guvernul şi majoritatea parlamentară au susţinut poziţia fermă a preşedintelui Constantinescu, care, în preziua lansării bombardamentelor în Serbia, şi-a declarat acordul cu intervenţia NATO şi UE, pe care a calificat-o drept legitimă şi necesară.

România a susţinut activ campania NATO în timpul desfăşurării conflictului, iar imediat după încheierea acestuia, când Rusia a încercat să profite de victoria occidentală pentru a instala la Pristina trupe care să-i asigure o prezenţă militară semnificativă în Fosta Iugoslavie, România s-a opus cu succes acestui plan. La sfârşitul lui aprilie 1999, când se încheiau bombardamentele, Federaţia Rusă transferase în grabă trupele sale din Bosnia în Kosovo, ajungând astfel înaintea celorlalte state participante la forţa de menţinere a păcii la Pristina, unde exista pericolul fraternizării cu armata sârbă. Imediat după asta, Rusia a încercat şi să devanseze orarul convenit cu NATO pentru transferul de trupe suplimentare către Pristina. În acest moment, preşedintele României a dat ordinul de ridicare de la sol a avioanelor româneşti, care au escortat avioanele ruse, obligându-le să facă cale întoarsă şi să respecte orarul convenit. Două luni mai târziu, la Salzburg, unde avea loc o reuniune internaţională, primul ministru rus de atunci, Serghei Stepaşin, a solicitat în mod special o întrevedere preşedintelui Constantinescu pentru a-i cere scuze în legătură cu acest incident. Nu ştiu să fi existat în istoria recentă alte împrejurări în care un reprezentant de rang înalt al Rusiei să ceară scuze României, indiferent pentru ce motiv. Mai mult, exemplul României a fost decisiv pentru poziţia Bulgariei, permanent coordonată cu cea a autorităţilor de la Bucureşti. Pe scurt, evenimentele au dovedit că România continuă să fie o cheie esenţială a sud-estului Europei.

În iunie 1992, un consiliu de Mari Electori ai tuturor organizaţiilor membre ale CDR dezbate toate posibilele candidaturi – se înscriseseră în competiţie Emil Constantinescu (Alianţa Civică), Sergiu Cunescu (PSDR), Nicolae Manolescu (PAC), Ion Raţiu (PNŢCD), Nicu Stăncescu (PUD) - şi îl desemnează drept candidat unic al Convenţiei pe Emil Constantinescu, profesor de mineralogie, Rectorul recent ales al Universităţii din Bucureşti, unul dintre cei mai activi iniţiatori ai Solidarităţii Universitare şi ai Alianţei Civice.

Jurist prin formaţia sa iniţială, Constantinescu renunţase repede la exerciţiul unei profesii subordonate în asemenea măsură politicului încât îşi pierduse orice demnitate, şi s-a consacrat geologiei, ilustrându-se prin publicaţii şi cercetări de cel mai înalt nivel în domeniul mineralogiei. Desemnarea lui drept candidat unic al Opoziţiei în alegerile prezidenţiale a marcat un moment de maturitate în strategia CDR şi în particular a PNŢCD. Această opţiune era în acelaşi timp recunoaşterea capacităţii mediilor academice de a furniza personalităţi politice la vârf, ca şi a rolului esenţial al asociaţiilor civice – Constantinescu nu făcea parte din nici un partid, provenea din Alianţa Civică – cum reprezenta şi un refuz implicit al oricărui program revanşard, câtă vreme candidatul Convenţiei fusese unul dintre cei aproape 4 milioane de simpli membri ai PCR (asemeni celor mai mulţi universitari înainte de 1989).

În ciuda a tot ce au afirmat detractorii săi, în frunte cu Ion Iliescu, care a minţit şi în acest punct în repetate rânduri, cu o obstinaţie demnă de o cauză mai bună, Constantinescu nu fusese însă niciodată activist al acestui partid şi nu jucase niciun rol în politicile universitare dinainte de revoluţie. Tocmai de aceea, încă din ianuarie 1990, colegii şi studenţii îl vor alege prorector şi, în 1992, rector al Universităţii din Bucureşti. Susţinerea pe care atât autorii Proclamaţiei de la Timişoara, conducerea Alianţei Civice şi a Solidarităţii Universitare, cât şi Corneliu Coposu, cel care simboliza refuzul oricărei tranzacţii cu regimul comunist, i-au acordat-o lui Emil Constantinescu a contribuit într-o măsură importantă la scoaterea Opoziţiei din ghetoul politic în care risca să fie îngrădită.

De altfel, desemnarea rectorului celei mai importante universităţi din România drept candidat al Opoziţiei unite a adăugat prestigiului politic crescând al CDR şi prestigiul intelectual şi instituţional al mediului academic.

În competiţia din iunie 1992, majoritatea Marilor Electori de la CDR l-a desemnat, după dezbateri intense, pe Emil Constantinescu. Dar o anumită formă, latentă sau patentă, de neîncredere din partea celor care puteau părea la prima vedere aliaţii săi naturali, intelectualii, avea să rămână activă, ca şi neîncrederea militanţilor din partidele membre ale CDR, care nu-l percepeau ca “de-al lor”.

Cu toate acestea, în cursul campaniei care a urmat, ca şi în anii următori, Constantinescu a dovedit că alegerea din 1992 a fost judicioasă. A înfruntat cu energie şi inteligenţă constrângerile unei campanii electorale dificile, la care participa pentru prima dată; a dobândit o statură politică tot mai solidă, atât în polemica cu adversarii cât şi în lărgirea considerabilă a contactelor în străinătate, şi mai ales în definirea unei strategii politice clare şi coerente a CDR.

Spre surprinderea lui Ion Iliescu, Constantinescu a izbutit după doar două luni de campanie să spargă majoritatea absolută, de 85%, de care beneficiase preşedintele ales în 1990, obligat acum să intre în turul 2, la care candidatul CDR obţinea 38% din voturi. Ales preşedinte al Convenţiei la finele anului 1992, Constantinescu a reuşit să sporească semnificativ coerenţa şi forţa de reacţie a CDR în cei patru ani de opoziţie, depăşind convulsiile inerente ale acestei compozite alianţe cu geometrie variabilă, mai ales după dispariţia lui Corneliu Coposu în octombrie 1995.

Astfel, FDSN formase singur guvernul, condus de Nicolae Văcăroiu, un funcţionar de rang înalt al Ministerului de Finanţe, apropiat al lui Corneliu Vadim Tudor. În schimbul unor poziţii oficiale nu foarte vizibile, cele două partide naţionaliste, PUNR şi PRM, ca şi minusculul Partid Socialist condus de Ilie Verdeţ, fostul Prim Ministru al lui Ceauşescu, au acordat susţinere parlamentară guvernului FDSN.

Doi ani mai târziu însă, această colaborare parlamentară s-a dovedit insuficientă şi au început să se vehiculeze ştiri despre o coaliţie formalizată de guvernare între partidul lui Iliescu şi cele trei partide nostalgice. Atunci, în numele CDR, Constantinescu i-a propus preşedintelui Iliescu o recompunere radicală a majorităţii parlamentare: CDR se angaja să susţină un nou guvern FDSN, cu singura condiţie a renunţării la colaborarea cu partidele naţional-comuniste. Constant în ura sa faţă de partidele istorice, Iliescu refuză, şi prezidează, dimpotrivă, constituirea alianţei de guvernare dintre propriul lui partid, FDSN, partidele naţionaliste, PUNR şi PRM, şi PS Verdeţ - o coaliţie repede denumită de presă “patrulaterul roşu”.

Multiplicarea semnelor exterioare ale dorinţei de integrare europeană – cum a fost Declaraţia de la Snagov din 1995 – sau chiar euro-atlantică, aparent manifestă în precipitarea României de a semna înaintea tuturor celorlalte state Parteneriatul pentru Pace, îşi vădeau astfel lipsa de substanţă, şi puneau în lumină caracterul duplicitar al politicii internaţionale a regimului Iliescu.

Iniţiativa CDR nu a avut urmări directe. Ea a poziţionat însă pentru prima dată Convenţia ca actor politic major şi ca alternativă politică substanţială în faţa alianţei dintre partidul prezidenţial şi naţional-comunişti.

Un alt episod cu consecinţe importante a fost cel legat de protestul CDR, pe care o mare parte a opiniei publice l-a susţinut cu vehemenţă, în legătură cu tentativa de parafare a tratatului politic cu Federaţia Rusă, din primăvara lui 1996. Negocierile se desfăşuraseră cu o discreţie mai mult decât suspectă, astfel că românii le-au descoperit abia când s-a anunţat vizita la Bucureşti a lui Evghenii Primakov, atunci Ministru de Externe al Federaţiei Ruse. Atunci s-a aflat şi că tratatul reproducea aproape identic textul din 1991, semnat de Iliescu la Moscova dar niciodată ratificat. Nici textul din 1996 nu conţinea vreo referire critică la raptul teritorial din 1940 sau la confiscarea tezaurului României de către autorităţile Rusiei sovietice; el conţinea în schimb acel articol care obliga ca fiecare dintre părţile contractante să ceară aprobarea celeilalte pentru orice alianţă politică sau militară pe care ar proiecta-o, ceea ce însemna, în fapt, că România nu ar fi putut adera nici măcar la UE, ca să nu mai vorbim de NATO, fără acordul Federaţiei Ruse. Într-o declaraţie de presă extrem de severă, preşedintele CDR a denunţat termenii tratatului, care escamota întregul contencios istoric al raporturilor României cu Rusia şi lua ca ostatec politica de alianţe a statului român. Reacţia societăţii româneşti a fost atât de promptă, încât Iliescu, în prag de alegeri, nu a îndrăznit să o înfrunte, astfel că Primakov a plecat fără să fi parafat nimic.

Această victorie a CDR, în preajma unei perioade electorale decisive, a deschis calea înfrângerii lui Ion Iliescu. La 3 noiembrie 1996, CDR câştiga o fragilă majoritate în parlament (30, 17% din voturi la Cameră şi 30, 70 % la Senat), dar, la 17 noiembrie, la al doilea tur de scrutin, Emil Constantinescu devenea Preşedinte al României, cu 7. 057. 906 (54%) voturi. După mai bine de 60 de ani, se realiza astfel prima alternanţă democratică la putere. Victoria în alegerile prezidenţiale consolida rezultatul de la parlament, permiţând CDR să devină partenerul principal al unei coaliţii politice care regrupa toate forţele opoziţiei anti-Iliescu: Uniunea Social-Democrată - formată din Partidul Democrat-FSN al lui Petre Roman şi PSDR condus de Sergiu Cunescu - şi UDMR, cu susţinerea grupului de deputaţi ai minorităţilor altele decât maghiarii.

Norocul şi nenorocul Convenţiei Democratice din România

Pe calea dobândirii unei identităţi democratice a României, anii 1996-2000 se dovedesc a fi fost decisivi. Acest fapt, evident la orice analiză lucidă, este recunoscut de cei mai importanţi actori politici internaţionali ai acelei perioade: Preşedintele SUA, Bill Clinton, ca şi dna Albright sau Papa Ioan Paul II, Tony Blair sau Jacques Chirac şi Helmuth Kohl, Vaclav Havel, Viktor Orban sau Mihail Gorbaciov, ca să nu-i cităm decât pe cei mai vizibili, au exprimat în diferite forme această convingere în cei 10 ani care s-au scurs de la încheierea acestei etape. Aceeaşi idee a fost afirmată de actori colectivi de mare importanţă, în frunte cu Comisia Europeană şi rapoartele anuale ale acesteia, care subliniau explicit ideea că reforma reală în România a început odată cu instalarea unor noi forţe politice în fruntea ţării, în 1996. Cu toate acestea, în opinia publică, şi chiar în zonele cele mai active ale militanţilor CDR, acest episod este perceput ca un eşec dureros. O asemenea contradicţie impune explicaţii.

Opinia publică vedea în CDR, cum spuneam, un bloc politic a cărui unitate o măsura prin prisma monolitismului afişat decenii de-a rândul de partidul unic; mai mult, această exigenţă irealizabilă s-a transferat în parte măcar asupra tuturor componentelor coaliţiei de guvernare instalate la putere în 1996. Or, partidele componente ale CDR nu acceptaseră altă formulă înafara alianţei electorale tocmai fiindcă nu renunţaseră nici o clipă la autonomia, adesea centrifugă, a propriilor lor agende. Încă şi mai mult, alianţa constituită în vederea turului 2 al alegerilor prezidenţiale, şi care devenise coaliţie de guvernare după victoria lui Emil Constantinescu şi datorită acesteia, grupa formaţii politice foarte diferite: pentru a da un singur exemplu, USD susţinea atât programele de reformă economică, cât şi principiile integrării europene şi euro-atlantice, dar refuza explicit orice măsuri reparatorii, de la restituirea proprietăţilor abuziv confiscate de regimul comunist la Legea lustraţiei. UDMR promova restituirile doar în măsura în care acestea îi puteau avantaja pe maghiari (încercând, de exemplu, să urce în timp până în perioada interbelică), dar nu se grăbea să susţină lustraţia, fiindcă se constituise de la bun început ca uniune a tuturor maghiarilor, şi deci avea lustrabilii săi.

Cumulate, iluziile care prezidaseă victoria CDR în alegeri au provocat o dezamăgire pe măsură în clipa în care Convenţia a ajuns la putere. Visul unei victorii zdrobitoare nu voia să ia în considerare faptul că, în Parlament, CDR în întregul său nu controla decît ceva mai multe voturi decât PDSR, noul nume pe care îl adoptase partidul lui Iliescu, şi că, fără voturile aliaţilor din turul 2 al prezidenţialelor, guvernul nu putea promova nici măcar o lege ordinară, ca să nu mai vorbim de cele organice.

Indiferent de dificultăţile deseori insurmontabile ale legiferării, Preşedintele Constantinescu a fost primul şef de stat român care a condamnat comunismul, şi asta încă din 1997, când a cerut iertare în numele statului pe care acum îl reprezenta, tuturor victimelor represiunii anticomuniste, într-un mesaj pe care l-a adresat întrunirii foştilor deţinuţi politici de la Memorialul de la Sighet. Cu acest prilej, el solicită Parlamentului României să adopte măsurile reparatorii necesare care decurgeau din această condamnare. Din nefericire, în Parlament nu s-a reunit niciodată în acei ani o majoritate care să dea curs acestei solicitări a Preşedintelui Constantinescu, uitată ulterior cu o deliberare demnă de o cauză mai bună. La fel s-a întâmplat de altfel şi în cazul victimelor Holocaustului, cărora, simbolic, preşedintele le-a cerut iarăşi cel dintâi iertare în numele statului român, atât în ţară, adresându-se Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, cât şi în context internaţional, la Memorialele Holocaustului de la Washington şi Ierusalim, dar nici în acest caz Parlamentul nu a dus mai departe aceste iniţiative.

Una dintre acuzele cele mai tenace aduse preşedintelui Constantinescu se bazează, ca şi în alte cazuri, pe o confuzie generată şi întreţinută activ de mass media : într-o conferinţă adresată Societăţii Timişoara, în 1997, Constantinescu declara că, de vreme ce CDR a reuşit să cîştige alegerile chiar şi fără o Lege a lustraţiei, are acum datoria de a guverna atît de bine încît, şi fără lustraţie, fosta nomenclatură să fie scoasă din jocul politic. Interpretată imediat ca o simplă renunţare la lustraţie, această temă a devenit un cap de acuzare a preşedintelui în faţa celor mai hotărîţi susţinători ai CDR.

Or, din acest punct de vedere, episodul summit-ului de la Madrid, aşteptat cu o înfrigurare poate excesivă în România, s-a tradus în prima atestare oficială a şanselor României de a deveni membru NATO într-un viitor previzibil, dar totodată în amânarea oricărei decizii majore cu privire la relaţia NATO cu sud-estul Europei, de vreme ce şi Slovenia intra – după România - pe “lista de aşteptare”. Speranţa unei integrări imediate mobilizase însă în asemenea măsură opinia publică încât decizia de la Madrid a provocat o deziluzie generală, compensată doar superficial de vizita triumfală a preşedintelul Clinton la Bucureşti şi de lansarea Parteneriatului Strategic cu SUA, a cărui semnificaţie nu a fost clar sezisată de presă, şi, în consecinţă, nici de opinia publică.

Dezamăgirea în faţa a ceea ce era perceput ca un eşec, mai ales în contrast cu nivelul de aşteptare excesiv care precedase decizia din iulie 1997, se instalează subrepticios pentru a exploda în 1999. Atunci, declaraţia preşedintelui Constantinescu cu privire la caracterul “necesar şi legitim” al intervenţiei NATO şi UE în Balcani şi deciziile politice care decurgeau de aici au provocat o opoziţie populară masivă şi o pierdere de popularitate pe măsură: Emil Constantinescu a pierdut atunci mai mult de 20 de puncte în sondaje, şi nu şi-a mai revenit în anul care a urmat, în ciuda succeselor notabile în integrare, şi mai ales a invitării României la negocierile de aderare în UE în decembrie 1999.

Cu excepţia câtorva, foarte puţini, publicişti şi intelectuali de bine meritat prestigiu, ca Alina Mungiu, mass-media a minimalizat cu o duşmănoasă deliberare decizia UE de la Helsinki, această victorie cu adevărat istorică a României, care încheia cu succes un proces de integrare început încă în anii Revoluţiilor de la 1848. Conştientă de impactul pozitiv pe care această decizie îl va avea asupra opiniei publice, mai ales prin consecinţele ei imediate, în primul rând prin eliminarea României din lista neagră a vizelor de intrare în UE, presa ostilă preşedintelui Constantinescu nu numai că nu se referă la acest subiect, dar chiar falsifică grosolan faptele, pretinzând că oficialii UE ar fi declarat la Helsinki că nu există nici o contradicţie între negocieri şi prezenţa României pe această listă neagră, când de fapt Bodo Hombach, atunci responsabil cu lărgirea Uniunii, declarase exact contrariul. De altfel, peste doar câteva luni, Comisia Europeană declară că România nu mai figurează printre statele care au nevoie de formalităţi restrictive, şi că românii vor circula liber în UE îndată ce rezolvă problema securităţii la graniţe (în special în sud şi est). Această declaraţie este şi ea sistematic minimizată în contextul iminenţei alegerilor din toamna lui 2000.

De altfel, nerăbdarea societăţii româneşti, exasperată de decalaje pe care nu le considera importante, dar care se vădeau a fi piedici importante în calea acceptării României în concertul european; nerăbdarea, înainte de toate, a electoratului CDR, a fost instrumentalizată cu un remarcabil talent de mediile ostile Convenţiei. Nenumărate complicităţi între mass-media şi foştii stăpâni absoluţi ai României, vizibile mai ales prin ecourile în presă ale evenimentelor din 1999, au adus o contribuţie importantă atât la sporirea ostilităţii opiniei publice ân general, cât şi la descurajarea dramatică a militanţilor CDR. Sondaje de opinie dirijate – cum au fost, de exemplu, cele din care rezulta că Emil Constantinescu ar fi fost cel mai bogat om din România, sau şeful de stat care ar fi făcut cel mai mult rău ţării sale, cu mult mai mult decât Ceauşescu – îl transformă pe preşedinte într-un personaj de-a dreptul nociv. PNŢCD, victima a două sciziuni succesive, provocate de cei doi prim miniştri demisionari, devine teatrul unei crize politice din care nici azi nu s-a refăcut. Constantinescu, a cărui politică nu o apăraseră niciodată, le părea a fi mai degrabă o piedică suplimentară, chiar dacă, după alegerile din 2000, au transferat asupra deciziei acestuia de a nu mai candida pentru al doilea mandat întreaga vină a propriului eşec, şi mai ales a faptului că, împreună cu aliaţii săi din CDR 2000, PNŢCD nu a reuşit să treacă pragul intrării în parlament. Partidul Naţional Liberal încearcă să se salveze pe cont propriu negociind în secret cu Adrian Năstase şi dă astfel lovitura de graţie Convenţiei Democrate din România: conform cu declaraţiile ulterioare explicite ale lui Valeriu Stoica, conducerea PNL şi el peronal nu au pregetat să-l trădeze pe Emil Constantinescu în schimbul unei relative indulgenţe din partea PSD. Liberalii izbutesc să obţină o prezenţă modestă în parlamentul din 2000-2004, dar îşi periclitează identitatea politică prin susţinerea guvernului PSD şi prin alegerea drept preşedinte al Partidului a unui colaborator apropiat al lui Ion Iliescu, Theodor Stolojan.

În ciuda acestor mari confuzii, care grevează şi azi asupra imaginii anilor politici 1996-2000; în ciuda erorilor şi imperfecţiunilor pe care nu le-a putut evita o guvernare încredinţată de electorat pentru prima dată, după mai bine de cinci decenii de dictatură comunistă, unei majorităţi care nu avea tarele fostei nomenclaturi, dar nu avea nici experienţa acesteia în gestionarea puterii, cei patru ani ai mandatului Constantinescu au adus cu ei progrese esenţiale pentru România.

Desigur, pentru cei care visau o nouă ediţie, mult sporită, a revoluţiei ratate în 1989, pentru cei care aşteptau ca victoria CDR în alegeri să producă instantaneu o răsturnare radicală a situaţiei şi să anuleze pe loc consecinţele a aproape 60 de ani de dictatură comunistă şi de absenţă a democraţiei, prima alternanţă la putere de după 1989 poate părea un eşec. Într-o perspectivă mai puţin febrilă însă, priorităţile programului politic din 1996, aşa cum au fost ele adoptate de coaliţia de guvernare, au fost nu doar îndeplinite, ci şi, în anumite puncte foarte importante, depăşite. Administraţia Constantinescu a fost cea care a pus bazele integrării europene şi euroatlantice a României, atât prin fermitatea deciziilor de politică internaţională, prin dovada peremptorie a capacităţii de a genera securitate, cât şi prin angajamentul autentic şi consecvent în reformarea economiei şi societăţii româneşti. Procesul de democratizare a devenit astfel ireversibil, şi înfrângerea partidelor din fosta Convenţie Democratică în alegerile din 2000 nu a mai putut să schimbe radical victoriile dobândite în cei patru ani de guvernare democratică a României.

Minoritarii maghiari, al căror grad superior de structurare politică şi de consecvenţă în urmărirea propriilor scopuri era flagrant, îşi pierduseră orice încredere în FDSN/PDSR, aşa că, în 1995, când acesta oficializase alianţa cu PUNR şi PRM, campionii invectivei anti-maghiare, situaţia se agravase în asemenea măsură încât Consiliul Europei, unde delegaţia maghiară era foarte activă, a făcut din contenciosul româno-maghiar o problemă internaţională, şi din soluţionarea acestui contencios o condiţie sine qua non a integrării europene şi euro-atlantice a României.

Odată cu alianţa lui Constantinescu cu UDMR din turul 2 al alegerilor prezidenţiale, cu constituirea coaliţiei majoritare şi a guvernului cu participarea UDMR, în decembrie 1996, soluţia politică a unui conflict care îngrijorase întreaga comunitate internaţională a devenit operantă. În momentul în care victoria lui Emil Constantinescu a fost anunţată, o declaraţie oficială a autorităţilor de la Budapesta anunţa că reconcilierea istorică dintre Ungaria şi România s-a realizat. Consiliul Europei a renunţat imedoat la monitorizarea Românei, şi perspectivele de integrare ale ţării noastre în structurile europene şi euro-atlantice au devenit în fine reale.

CDR avea încă din 1990-1991 experienţa conlucrării politice şi civice cu organizaţiile maghiare, un limbaj comun şi un consens fundamental asupra principiilor de bază ale unei democraţii pe care să o construiască împreună cu minorităţile. Fără a fi o idilă, colaborarea CDR şi UDMR a fost esenţială în limitarea deficitului democratic din România. Astăzi, după aproape 15 ani de prezenţă a UDMR în sfera puterii, toate acestea pot părea banale, dar în 1997, când preşedinţii român şi maghiar, Constantinescu şi Göncz, străbăteau împreună Transilvania, unde erau primiţi pretutindeni cu un călduros entuziasm “bilingv”, importanţa acestor gesturi politice era mult mai evidentă.

Din acel moment, Ungaria a devenit un partizan foarte activ şi elocvent al integrării României, atât în NATO, cât şi în UE. În plin conflict în Kosovo, preşedintele SUA cita modelul românesc de rezolvare politică a raporturilor dintre majoritate şi minorităţi, în contrast cu dramatica situaţie din Balcanii de vest: România nu mai era o problemă, România era soluţia.

Era pentru prima dată în istorie când cele două state, Ungaria şi România - şi, încă şi mai important, cele două popoare - se regăseau în aceeaşi tabără. Reconcilierea istorică între România şi Ungaria, între maghiari şi români, a îndepărtat pe termen lung de Europa Centrală riscurile “balcanzării”, fără să afecteze în vreun fel nici integritatea teritorială sau suveranitatea statelor din regiune, nici soliditatea tratatelor internaţionale pertinente.

Moştenind dividendele acestei operaţii de mare risc întreprinse cu temeritate şi consecvenţă de administraţia Constantinescu, toate guvernele care i-au urmat au uitat de retorica “patriei în pericol” şi şi-au asociat într-o formă sau alta UDMR la guvernare, cu unica eclipsă a anului 2009, provocată de considerente strict conjuncturale, legate de campania pentr alegerile prezidenţiale: în 2010, UDMR a revenit în majoritatea guvernamentală.

O experienţă interesantă şi în mare măsură pozitivă a fost cea a euro-regiunilor transfromtaliere din vestul României, care au dus la cooperarea fructuoasă a unor departamente şi judeţe din Ungaria, România, şi chiar Serbia. Administraţia Constantinescu a încercat să extindă acest model şi la cooperarea pe plan local cu Ucraina şi Republica Moldova, dar a întâmpinat o rezistenţă compactă a autorităţilor locale, mai ales ucrainene, care a făcut ca această experienţă să eşueze.

Legea funcţionarului public, în fine votată în 2000, ar fi trebuit să pună bazele profesionalizării unei birocraţii moderne şi eficiente, asigurându-i stabilitatea şi progresul în carieră, independent de fluctuaţiile opţiunilor politice. Din nefericire, lucrurile nu au evoluat de loc în această direcţie. Imediat după victoria PSD în alegeri, Primul Ministru Adrian Năstase declanşa o vastă campanie de epurare a funcţionarilor din ministere şi agenţii guvernamentale.

Constituţia instituia, în teorie măcar, controlul parlamentar asupra SRI şi, cu multe limitări, asupra SIE, dar ambiguităţile legislative şi reflexele perpetuate din trecutul apropiat au adăugat la aura lor de puteri tainice licenţa de a participa - foarte profitabil – la afacerile unui capitalism in statu nascendi, unde întâlneau mai mulţi foşti colegi decât ar fi fost de dorit, şi unde informaţiile şi influenţa lor reprezentau instrumente ideale pentru falsificarea jocului economic în marginea legilor. Prevăzut în legile de organizare ale ambelor servicii, dreptul lor legal de a desfăşura afaceri aducătoare de profit a fost suprimat din iniţiativa personală a preşedintelui Constantinescu, dar, încă din ianuarie 2001, guvernul condus de Adrian Năstase s-a grăbit să-l reinstituie. În cei peste cinci ani de mandat, preşedintele Băsescu nu a făcut nici un gest care să-l limiteze, cu toate că e evident faptul că această licenţă de amestec între afaceri şi informaţii este o sursă constantă de corupţie instituţionalizată.

Parteneriatul strategic cu SUA din 1997, înfrăţirile de ministere şi unităţi, cu Franţa (jandarmii) şi Marea Britanie (MApN), urmate de “foaia de parcurs” pentru aderarea la NATO, au deschis calea unei reformări profunde a armatei. Reorganizarea şi diminuarea drastică a corpului generalilor, compensată de întărirea celui al subofiţerilor, renunţarea la serviciul militar obligatoriu şi profesionalizarea armatei, au mers mână în mână cu modernizarea tehnică şi logistică.

Trebuie să remarcăm faptul că aceste reforme - dureroase şi la nivel material, şi la nivel simbolic - nu au provocat nici un fel de tensiuni, chiar dacă, în acelaşi timp, primele procese ale generalilor de la Cluj şi Timişoara afectau legenda cea mai tenace a revoluţiei din 1989, “armata e cu noi!”. În ianuarie 1999, când încercarea de lovitură de stat antrenase nu numai mineri şi activişti de partid, ci şi o parte a Poliţiei, armata a avut o atitudine exemplară, iar în lunile în care s-a desfăşurat ofensiva aeriană NATO din fosta Iugoslavie, militarii români au cooperat impecabil cu trupele aliate.

În anii care au urmat, armata reformată şi-a dovedit competenţa şi simţul onoarei în diferite zone de conflict unde acţionează cu curaj eficienţă.

(...)Un ritm aparte scandează timpul celor 50 de zile şi nopţi de manifestaţie: pichete ale participanţilor şi greviştii foamei stau permanent de strajă în piaţa unde se strîng în fiecare seară mulţimi tot mai mari de simpatizanţi; oratori, mulîi dintre ei celebri, se adresează mulţimii din Balconul Universităţii, deschis la solicitarea Ligii Studenţilor de către prorectorul de atunci, Emil Constantinescu. Grupuri rock şi folk montează adevărate happeninguri şi spectacole, lansează cîntece politice imediat fredonate de toţi cei prezenţi. Aceştia improvizează torţe din ziarele obediente puterii, se roagă, scandează, cer aplicarea Proclamaţiei de la Timişoara, se îmbrăţişează cu prietenii şi aplaudă în derîdere pe rarii trecători care îşi permit să-i apostrofeze, născocesc strigături anti-Iliescu: pe scurt, trăiesc o adevărată sărbătoare revoluţionară.

Istoricii nu sunt de obicei înclinaţi către jocurile contrafactuale, dar putem, de astă dată, să încercăm să imaginăm cum ar fi evoluat situaţia din sud-estul Europei în ultimii ani ai secolului trecut funcţie de câteva variabile: putem, de pildă, să ne închipuim ce s-ar fi întâmplat în 1998 ş8 1999 dacă alegerile din 1996 nu ar fi fost câştigate de CDR şi de candidatul acestei alianţe, Emil Constantinescu, ci din nou de ion Iliescu şi de partidul acestuia, PDSR. Iliescu patronase cu eternul său zâmbet benevolent nu numai un nou tratat politic încheiat cu Iugoslavia lui Miloşevici a doua zi după Dayton, ci şi transporturi ilegale de petrol şi armament în Serbia şi direct în Republica Srpska a lui Karadzic, încălcând fără ezitare embargoul ONU. Tot Iliescu a insistat cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună în favoarea tratatului politic cu Moscova, mai întâi în 1991, apoi în 1995/1996: un tratat care lăsa orice politică de alianţe a României la cheremul Federaţiei Ruse, de vreme ce prevedea că niciuna dintre părţile contractante nu putea adera la alianţe fără acordul celeilalte părţi. E limpede azi ca lumina zilei că, dacă ar fi avut un asemenea preşedinte şi o majoritate de acest tip, România nu ar fi susţinut niciodată acţiunea NATO şi UE în Balcani. Iată de ce, între altele, discreta complicitate a echipei Iliescu cu acţiunea minerilor din 1999, vizând eliminarea preşedintelui Constantinescu şi a coaliţiei majoritare printr-o lovitură de stat, la care senatorul Vadim Tudor şi partidul lui au aderat zgomotos, nu poate fi interpretată excusiv în termeni de politică internă.

(...) În ciuda animozităţilor cotidiene, partidele din arcul guvernamental, guvernul şi majoritatea parlamentară au susţinut poziţia fermă a preşedintelui Constantinescu, care, în preziua lansării bombardamentelor în Serbia, şi-a declarat acordul cu intervenţia NATO şi UE, pe care a calificat-o drept legitimă şi necesară.

La sfârşitul lui aprilie 1999, când se încheiau bombardamentele, Federaţia Rusă transferase în grabă trupele sale din Bosnia în Kosovo, ajungând astfel înaintea celorlalte state participante la forţa de menţinere a păcii la Pristina, unde exista pericolul fraternizării cu armata sârbă. Imediat după asta, Rusia a încercat şi să devanseze orarul convenit cu NATO pentru transferul de trupe suplimentare către Pristina. În acest moment, preşedintele României a dat ordinul de ridicare de la sol a avioanelor româneşti, care au escortat avioanele ruse, obligându-le să facă cale întoarsă şi să respecte orarul convenit. Două luni mai târziu, la Salzburg, unde avea loc o reuniune internaţională, primul ministru rus de atunci, Serghei Stepaşin, a solicitat în mod special o întrevedere preşedintelui Constantinescu pentru a-i cere scuze în legătură cu acest incident. Nu ştiu să fi existat în istoria recentă alte împrejurări în care un reprezentant de rang înalt al Rusiei să ceară scuze României, indiferent pentru ce motiv. Mai mult, exemplul României a fost decisiv pentru poziţia Bulgariei, permanent coordonată cu cea a autorităţilor de la Bucureşti. Pe scurt, evenimentele au dovedit că România continuă să fie o cheie esenţială a sud-estului Europei.

În iunie 1992, un consiliu de Mari Electori ai tuturor organizaţiilor membre ale CDR dezbate toate posibilele candidaturi – se înscriseseră în competiţie Emil Constantinescu (Alianţa Civică), Sergiu Cunescu (PSDR), Nicolae Manolescu (PAC), Ion Raţiu (PNŢCD), Nicu Stăncescu (PUD) - şi îl desemnează drept candidat unic al Convenţiei pe Emil Constantinescu, profesor de mineralogie, Rectorul recent ales al Universităţii din Bucureşti, unul dintre cei mai activi iniţiatori ai Solidarităţii Universitare şi ai Alianţei Civice.

Jurist prin formaţia sa iniţială, Constantinescu renunţase repede la exerciţiul unei profesii subordonate în asemenea măsură politicului încât îşi pierduse orice demnitate, şi s-a consacrat geologiei, ilustrându-se prin publicaţii şi cercetări de cel mai înalt nivel în domeniul mineralogiei. Desemnarea lui drept candidat unic al Opoziţiei în alegerile prezidenţiale a marcat un moment de maturitate în strategia CDR şi în particular a PNŢCD. Această opţiune era în acelaşi timp recunoaşterea capacităţii mediilor academice de a furniza personalităţi politice la vârf, ca şi a rolului esenţial al asociaţiilor civice – Constantinescu nu făcea parte din nici un partid, provenea din Alianţa Civică – cum reprezenta şi un refuz implicit al oricărui program revanşard, câtă vreme candidatul Convenţiei fusese unul dintre cei aproape 4 milioane de simpli membri ai PCR (asemeni celor mai mulţi universitari înainte de 1989).

În ciuda a tot ce au afirmat detractorii săi, în frunte cu Ion Iliescu, care a minţit şi în acest punct în repetate rânduri, cu o obstinaţie demnă de o cauză mai bună, Constantinescu nu fusese însă niciodată activist al acestui partid şi nu jucase niciun rol în politicile universitare dinainte de revoluţie. Tocmai de aceea, încă din ianuarie 1990, colegii şi studenţii îl vor alege prorector şi, în 1992, rector al Universităţii din Bucureşti. Susţinerea pe care atât autorii Proclamaţiei de la Timişoara, conducerea Alianţei Civice şi a Solidarităţii Universitare, cât şi Corneliu Coposu, cel care simboliza refuzul oricărei tranzacţii cu regimul comunist, i-au acordat-o lui Emil Constantinescu a contribuit într-o măsură importantă la scoaterea Opoziţiei din ghetoul politic în care risca să fie îngrădită.

De altfel, desemnarea rectorului celei mai importante universităţi din România drept candidat al Opoziţiei unite a adăugat prestigiului politic crescând al CDR şi prestigiul intelectual şi instituţional al mediului academic. Sub acest aspect, Emil Constantinescu nu era singurul candidat interesant.

Cu toate acestea, în cursul campaniei care a urmat, ca şi în anii următori, Constantinescu a dovedit că alegerea din 1992 a fost judicioasă. A înfruntat cu energie şi inteligenţă constrângerile unei campanii electorale dificile, la care participa pentru prima dată; a dobândit o statură politică tot mai solidă, atât în polemica cu adversarii cât şi în lărgirea considerabilă a contactelor în străinătate, şi mai ales în definirea unei strategii politice clare şi coerente a CDR.

Spre surprinderea lui Ion Iliescu, Constantinescu a izbutit după doar două luni de campanie să spargă majoritatea absolută, de 85%, de care beneficiase preşedintele ales în 1990, obligat acum să intre în turul 2, la care candidatul CDR obţinea 38% din voturi. Ales preşedinte al Convenţiei la finele anului 1992, Constantinescu a reuşit să sporească semnificativ coerenţa şi forţa de reacţie a CDR în cei patru ani de opoziţie, depăşind convulsiile inerente ale acestei compozite alianţe cu geometrie variabilă, mai ales după dispariţia lui Corneliu Coposu în octombrie 1995.

Un alt episod cu consecinţe importante a fost cel legat de protestul CDR, pe care o mare parte a opiniei publice l-a susţinut cu vehemenţă, în legătură cu tentativa de parafare a tratatului politic cu Federaţia Rusă, din primăvara lui 1996. Negocierile se desfăşuraseră cu o discreţie mai mult decât suspectă, astfel că românii le-au descoperit abia când s-a anunţat vizita la Bucureşti a lui Evghenii Primakov, atunci Ministru de Externe al Federaţiei Ruse. Atunci s-a aflat şi că tratatul reproducea aproape identic textul din 1991, semnat de Iliescu la Moscova dar niciodată ratificat. Nici textul din 1996 nu conţinea vreo referire critică la raptul teritorial din 1940 sau la confiscarea tezaurului României de către autorităţile Rusiei sovietice; el conţinea în schimb acel articol care obliga ca fiecare dintre părţile contractante să ceară aprobarea celeilalte pentru orice alianţă politică sau militară pe care ar proiecta-o, ceea ce însemna, în fapt, că România nu ar fi putut adera nici măcar la UE, ca să nu mai vorbim de NATO, fără acordul Federaţiei Ruse. Într-o declaraţie de presă extrem de severă, preşedintele CDR a denunţat termenii tratatului, care escamota întregul contencios istoric al raporturilor României cu Rusia şi lua ca ostatec politica de alianţe a statului român. Reacţia societăţii româneşti a fost atât de promptă, încât Iliescu, în prag de alegeri, nu a îndrăznit să o înfrunte, astfel că Primakov a plecat fără să fi parafat nimic.

Tot mai izolat în efortul său de corectare a deficitului de autoritate al legii şi instituţiilor, preşedintele Constantinescu a pierdut treptat susţinerea propriului electorat, în mare măsură moştenitor al unei culturi politice a rezistenţei contra statului – la limită, o cultură a subversiei – nerăbdător şi dezamăgit de rezerva care părea excesiv de legalistă a preşedintelui. În locul eroului salvator, pe alocurea chiar un fel de haiduc, pe care îl visau, ei descopereau un jurist atent la forme, la echilbrele de putere şi la proceduri: o neînţelegere de neiertat, pe care Constantinescu o plăteşte şi azi.

Chiar dacă, în primii ani ai mandatului Constantinescu, suporterii CDR erau mândri de ecoul internaţional al noii administraţii, pe plan intern rămâneau câteva puncte dureroase în care cei mai mulţi doreau o soluţie rapidă şi tranşantă, indiferenţi la faptul că tocmai în aceste puncte nu exista un consens la nivelul coaliţiei de guvernare. Împreună cu problema restituirii proprietăţilor, tema cea mai acut percepută era cea a lustraţiei, aşa cum fusese ea legiferată în alte state post-comuniste, şi în special în Republica Cehă. Lustraţia fusese cea mai sonoră revendicare a Proclamaţiei de la Timişoara, reluată de Piaţa Universităţii, dar coaliţia din 1996 nu îşi asumase acest obiectiv, fiindcă şi PD, şi UDMR, aveau propriii lustrabili în poziţii importante din partidele respective. Proiectul de lege depus în numele PNŢCD de George Șerban, unul dintre autorii Proclamaţiei de la Timişoara şi cel care o citise în Piaţa Operei la 11 martie 1990, nu a ajuns să fie dezbătut în Parlament, cu atât mai mult cu cât autorul ei principal a fost răpus de o criză cardiacă câteva luni mai târziu.

Indiferent de dificultăţile deseori insurmontabile ale legiferării, Preşedintele Constantinescu a fost primul şef de stat român care a condamnat comunismul, şi asta încă din 1997, când a cerut iertare în numele statului pe care acum îl reprezenta, tuturor victimelor represiunii anticomuniste, într-un mesaj pe care l-a adresat întrunirii foştilor deţinuţi politici de la Memorialul de la Sighet. Cu acest prilej, el solicită Parlamentului României să adopte măsurile reparatorii necesare care decurgeau din această condamnare. Din nefericire, în Parlament nu s-a reunit niciodată în acei ani o majoritate care să dea curs acestei solicitări a Preşedintelui Constantinescu, uitată ulterior cu o deliberare demnă de o cauză mai bună. La fel s-a întâmplat de altfel şi în cazul victimelor Holocaustului, cărora, simbolic, preşedintele le-a cerut iarăşi cel dintâi iertare în numele statului român, atât în ţară, adresându-se Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, cât şi în context internaţional, la Memorialele Holocaustului de la Washington şi Ierusalim, dar nici în acest caz Parlamentul nu a dus mai departe aceste iniţiative.

Dezamăgirea în faţa a ceea ce era perceput ca un eşec, mai ales în contrast cu nivelul de aşteptare excesiv care precedase decizia din iulie 1997, se instalează subrepticios pentru a exploda în 1999. Atunci, declaraţia preşedintelui Constantinescu cu privire la caracterul “necesar şi legitim” al intervenţiei NATO şi UE în Balcani şi deciziile politice care decurgeau de aici au provocat o opoziţie populară masivă şi o pierdere de popularitate pe măsură: Emil Constantinescu a pierdut atunci mai mult de 20 de puncte în sondaje, şi nu şi-a mai revenit în anul care a urmat, în ciuda succeselor notabile în integrare, şi mai ales a invitării României la negocierile de aderare în UE în decembrie 1999.

Cu excepţia câtorva, foarte puţini, publicişti şi intelectuali de bine meritat prestigiu, ca Alina Mungiu, mass-media a minimalizat cu o duşmănoasă deliberare decizia UE de la Helsinki, această victorie cu adevărat istorică a României, care încheia cu succes un proces de integrare început încă în anii Revoluţiilor de la 1848. Conştientă de impactul pozitiv pe care această decizie îl va avea asupra opiniei publice, mai ales prin consecinţele ei imediate, în primul rând prin eliminarea României din lista neagră a vizelor de intrare în UE, presa ostilă preşedintelui Constantinescu nu numai că nu se referă la acest subiect, dar chiar falsifică grosolan faptele, pretinzând că oficialii UE ar fi declarat la Helsinki că nu există nici o contradicţie între negocieri şi prezenţa României pe această listă neagră, când de fapt Bodo Hombach, atunci responsabil cu lărgirea Uniunii, declarase exact contrariul. De altfel, peste doar câteva luni, Comisia Europeană declară că România nu mai figurează printre statele care au nevoie de formalităţi restrictive, şi că românii vor circula liber în UE îndată ce rezolvă problema securităţii la graniţe (în special în sud şi est). Această declaraţie este şi ea sistematic minimizată în contextul iminenţei alegerilor din toamna lui 2000.

În ciuda acestor mari confuzii, care grevează şi azi asupra imaginii anilor politici 1996-2000; în ciuda erorilor şi imperfecţiunilor pe care nu le-a putut evita o guvernare încredinţată de electorat pentru prima dată, după mai bine de cinci decenii de dictatură comunistă, unei majorităţi care nu avea tarele fostei nomenclaturi, dar nu avea nici experienţa acesteia în gestionarea puterii, cei patru ani ai mandatului Constantinescu au adus cu ei progrese esenţiale pentru România.

Administraţia Constantinescu a fost cea care a pus bazele integrării europene şi euroatlantice a României, atât prin fermitatea deciziilor de politică internaţională, prin dovada peremptorie a capacităţii de a genera securitate, cât şi prin angajamentul autentic şi consecvent în reformarea economiei şi societăţii româneşti. Procesul de democratizare a devenit astfel ireversibil, şi înfrângerea partidelor din fosta Convenţie Democratică în alegerile din 2000 nu a mai putut să schimbe radical victoriile dobândite în cei patru ani de guvernare democratică a României.

Răceala, dacă nu şi mai rău, în relaţiile cu Ungaria şi lipsa de încredere pe care o inspira echipa Iliescu guvernelor democratice din Polonia şi Cehia se tradusese, din partea României, printr-o căutare febrilă a alternativelor în raport cu un angajament clar de partea Occidentului, pe care puterea de la Bucureşti îl evita de fapt, chiar dacă nu şi declarativ. Chiar iniţiative interesante, cum a fost cea a cooperării la Marea Neagră, au fost sărăcite de substanţă prin tratarea lor ca înlocuitor al integrării europene. Tratatul politic cu Iugoslavia lui Milosevici, încheiat în grabă a doua zi după acordurile de la Dayton, sau concertarea – până la urmă eşuată – cu Slovacia lui Meciar pentru sabotarea planului Balladur, nu aveau cum să conolideze perspectivele de integrare a României. La est, România recunoscuse cu promptitudine independenţa Republicii Moldova şi a Ucrainei, dar, mai ales în privinţa acesteia din urmă, era departe încă de construcţia unei veritabile antante. Preşedintele Iliescu era în prea mare măsură preocupat de încheierea tratatului de bază cu Moscova pentru a progresa cu adevărat în relaţiile cu fostele republici sovietice.

Noua administraţie din 1996 avea cu totul altâ viziune a spaţiului sud-est şi est european: încă din discursul său de inaugurare, rostit în Parlament la 29 noiembrie 1996, apoi, pe 2 decembrie, prin participarea la reuniunea la vârf a OSCE de la Lisabona, Emil Constantinescu a afirmat explicit voinţa României de a construi şi dezvolta o reţea de relaţii cordiale cu toate democraţiile noi şi restaurate din Europa centrală şi de sud-est, precum şi cu Ucraina. Această politică de bună vecinătate, urmărită cu asiduitate în tot mandatul preşedintelui Constantinescu, s-a situat din primul moment într-o logică a complementarităţii faţă de politicile de integrare europeană şi euro-atlantică.

Trilateralele (la Departamentul de Stat se organiza un grup de studiu asupra “triunghiurilor lui Constantinescu”) s-au dovedit repede a fi un factor de echilibru şi de cooperare regională, bazat pe o logică a câştigului general, win-win game, şi au probat eficacitatea lor în controlul tensiunilor şi în favorizarea acţiunilor de cooperare într-o perioadă dintre cele mai dificile pentru estul Europei în ansamblu.

În timpul administraţiei Constantinescu s-au făcut unele progrese importante, cum ar fi de exemplu Legea bugetelor locale, sau Ordonanţa de Urgenţă din 1997, referitoare la administraţia locală, blocată multă vreme de PDSR şi PUNR prin acţiuni judiciare şi adoptată totuşi exact de aceleaşi forţe politice în 2001.

Constituţia instituia, în teorie măcar, controlul parlamentar asupra SRI şi, cu multe limitări, asupra SIE, dar ambiguităţile legislative şi reflexele perpetuate din trecutul apropiat au adăugat la aura lor de puteri tainice licenţa de a participa - foarte profitabil – la afacerile unui capitalism in statu nascendi, unde întâlneau mai mulţi foşti colegi decât ar fi fost de dorit, şi unde informaţiile şi influenţa lor reprezentau instrumente ideale pentru falsificarea jocului economic în marginea legilor. Prevăzut în legile de organizare ale ambelor servicii, dreptul lor legal de a desfăşura afaceri aducătoare de profit a fost suprimat din iniţiativa personală a preşedintelui Constantinescu, dar, încă din ianuarie 2001, guvernul condus de Adrian Năstase s-a grăbit să-l reinstituie. În cei peste cinci ani de mandat, preşedintele Băsescu nu a făcut nici un gest care să-l limiteze, cu toate că e evident faptul că această licenţă de amestec între afaceri şi informaţii este o sursă constantă de corupţie instituţionalizată.

În aprilie 1999, aceste teme erau încă într-o obositoare şi aparent disperată dezbatere între partidele din Convenţie şi PD. Pe de altă parte, PDSR făcea eforturi disperate pentru a bloca acţiunea politică internă şi mai ales externă a preşedintelui Constantinescu, ameninţând, în plină desfăşurare a conflictului din Balcani, cu greva parlamentară, în timp ce oamenii de afaceri apropiaţi de Opoziţie, în frunte cu Dan Voiculescu, pregăteau o grevă fiscală. Marile confederaţii sindicale se alăturaseră acestor ameninţări, programând o grevă generală exact în momentul reuniunii la vârf a NATO de la Washington, la 23 aprilie 1999 (fără să bage de seamă că greva ar fi trebuit să înceapă astfel într-o duminică).

Cu toate acestea, mineriadele din 1999 au pus în evidenţă caracterul ireversibil al proceselor democratice din timpul administraţiei Constantinescu. Ameninţarea lor a suscitat unele complicităţi şi adeziuni punctuale, dar nu a fost capabilă să mobilizeze masele, dimpotrivă, a provocat, mai ales în marile oraşe, o mobilizare civică exemplară în sprijinul guvernării. Pe de altă parte, spre deosebire de mineriadele din 1990 şi 1991, instituţiile statului nu au mai fost aliatele minerilor, ci bariera care le-a oprit înaintarea spre Bucureşti.

E drept că, într-un prim episod, forţele de poliţie, lipsite de experienţa confruntărilor masive în teren, şi trădate de câţiva dintre comandanţii lor, au fost depăşite de forţa şi coeziunea trupelor de mineri cu o ierarhie îndelung exersată în subteran, astfel că minerii, cu Miron Cozma în frunte, au mărşăluit până spre Olt, cam jumătate de drum din Valea Jiului până la Bucureşti. Asumându-şi toate riscurile, într-o singură noapte, preşedintele Constantinescu a acceptat demisia ministrului de interne, a numit un nou ministru şi a obţinut acordul politic al partidelor parlamentare (cu excepţia PRM, al cărui vice-preşedintel fusese până cu câteva zile înainte Cozma) pentru a mobiliza armata şi pentru a adopta în regim de urgenţă legea stării de necesitate şi a stării de urgenţă, abrogate în 1990 şi neglijate în anii următori de guvernul Văcăroiu şi de preşedintele Iliescu.