EMIL CONSTANTINESCU
Preşedinte Profesor, Rector Lider civic Geolog, Explorator

 


Dan Pavel, Iulia Huiu
Nu putem reuşi decât împreună
O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000,
Bucureşti, Editura Polirom

(...) Performanţa electorală a lui Constantinescu din dezbaterile televizate a fost din mai multe puncte de vedere remarcabilă.

(...) Constantinescu era omul cel mai convins de propria reuşită în alegeri. Şi a reuşit. L-a învins pe politicianul care părea de neclintit, cel mai puternic om din ţară – preşedintele în exerciţiu, Ion Iliescu. Performanţa unică a lui Constantinescu a fost posibilă în primul rând datorită calităţilor personale ale candidatului Convenţiei (ambiţia, motivarea, încrederea în justeţea propriei cauze, în misiunea de a salva România şi în propriu succesul electoral, ironia, umorul, plăcerea nedisimulată de a apărea în public), şi abia în al doilea rând datorită circumstanţelor favorabile. Pentru cei care au avut îndoieli cu privire la calităţile de om de stat ale lui Constantinescu, trebuie spus că modul acesta de autopercepere este o condiţie esenţială pentru reuşita în politică. Nici nu trebuie invocată complexa bibliografie de psihologie politică, pentru că tratatele de istorie sunt pline de asemenea exemple. Cu certitudine, Emil Constantinescu a avut o serie de calităţi, a reuşit să-şi atragă nenumărate simpatii şi să-i convingă pe mulţi de bune sale intenţii, ba chiar de faptul că le poate duce la indeplinire. În perioada 1992-1996, Constantinescu a fost politicianul care a evoluat cel mai mult. Era dispus să înveţe, fiind extrem de receptiv (...) A luat decizia de a intra în viaţa politică dintr-o motivaţie civică, a activat ca un militant civic, pentru ca apoi să se îndepărteze de sfera civică. (...) Constantinescu a reprezentat cu adevărat spiritul Convenţiei în perioada cât a fost candidatul acesteia la prşedinţie, întrupând speranţele multora.

(...) După câştigarea alegerilor din 1996, a început o spectaculoasă luptă împotriva corupţiei. La 7 ianuarie 1997, preşedintele Constantinescu a convocat CSAT într-o şedinţă extraordinară pe tema luptei anticorupţie. Într-un mesaj adresat ţării, el a declarat că crima organizată şi corupţia au atins un nivel care punea în pericol siguranţa naţională. Pentru a lupta eficient împotriva lor, a fost înfiinţat Consiliul Naţional de Acţiunea Împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate (CNAICO), subordonat preşedinţiei, mai precis CSAT. (...)

În paralel, în vreme ce lupta anticorupţie stagna, întrucât Constantinescu tăiase pe verticală legăturile evidente dintre structurile mafiote, clientelare şi structurile de putere centrale, inclusiv conducerile serviciilor secrete, corupţia cunoştea o spectaculoasă înflorire pe orizontală, la nivel local, unde grupurile de interese asociate celor mai diverse partide îşi dăduseră mâna în gestionarea unor afaceri dintre cele mai dubioase.

(...) Au început anchetele desfăşurate de ofiţerii superiori care conduceau Serviciile de Protecţie Informativă din serviciile de informaţii. Descoperirile făcute în cadrul acestor anchete au fost suficient de greve pentru a-l determina pe Constantinescu să convoace CSAŢ în şedinţă extraordinară. La 22 mai 1998, cel mai înalt organism cu atribuţii în domeniile militar şi al siguranţei naţionale a luat măsuri fără precedent în istoria post-comunistă a României (....)

În afară de momentele dramatice din timpul mineriadei, când a demonstrat că este un apărător al democraţiei şi al statului de drept, Constantinescu s-a făcut remarcat pe plan internaţional prin sprijinul ferm acordat acţiunilor NATO din Iugoslavia, atitudine care a atras simpatia Occidentului şi beneficii importante pentru România dar care, în acelaşi timp, l-a proiectat pe preşedinte pe un loc codaş în clasamentele încrederii opiniei publice faţă de liderii politici. Niciodată în istoria modernă a României nu a existat un clivaj mai paradoxal decât cel care a despărţit societatea în două tabere, radical opuse, din pricina unui eveniment care se petrecea în afara graniţelor. (...) Partidele coaliţiei, cele din CDR şi, mai ales, preşedintele Constantinescu au sprijinit cauza NATO. Era un gest politic firesc, nu unul demagogic, care venea pe linia sprijinirii proiectului civic al naţiunii (care includea şi minorităţile naţionale şi minorităţile religioase). (...) Tot timpul, preşedintele Constantinescu a fost arătat cu degetul de opoziţie şi de presa simpatizantă a cauzei lui Miloşevici drept principalul responsabil de alinierea României la cauza NATO împotriva Serbiei. În acelaşi sondaj ISOP, la întrebarea „Câtă încredere aveţi în următoarele personalităţi politice?”, Emil Constantinescu retrogradase pe locul şase în simpatiile opiniei publice...sancţiunea a fost cu totul nedreaptă, deoarece Constantinescu se comportase impecabil.

În pofida garanţiilor oferite de preşedinte cu privire la securitatea României prin opţiunea fermă de aderare la NATO şi UE (în condiţiile în care preşedintele Belarus acuza România de „trădarea” panslavismului prin orientarea spre NATO, iar liderii Serbiei îi cereau aderarea la uniunea statală dintre Iugoslavia, Rusia şi Belarus, ceea ce ar fi echivalat cu o renunţare la integrare), opinia publică l-a sancţionat. Dacă există o responsabilitate a preşedintelui şi a echipei sale, a întregii coaliţii, în acele circumstanţe, ea constă în incapacitatea de a explica şi convinge opinia publică de fundamentul moral şi de consecinţele practice ale unor opţiuni de politică internă şi externă. (...)

Analiza atentă a politicii internaţionale duse pe vremea preşedintelui Constantinescu scoate la iveală merite incontestabile. Se poate discuta critic despre multe dintre realizările guvernării Convenţiei. Un lucru este însă indubitabil: politica externă a reprezentat cu adevărat împlinirea politică a principiilor morale şi politice ale CDR. Schimbarea de direcţie impusă în politica externă a fost masivă, înscriind decisiv România pe o traiectorie care n-a mai putut fi schimbată nici măcar de rivalii lui Constantinescu. Succesele pe plan internaţional au fost cu mult peste nivelul succeselor politicii interne. Aceeaşi politică internaţională a României promovată în perioada preşedinţiei Constantinescu i-a deranjat însă pe cei care, vreme de decenii, au dus un alt tip de politică, una care satisfăcea ambiţiile taberei naţionaliste din nomenclatură şi Securitate şi continua rolul duplicitar atribuit unei Românii pretins autonome pe vremea lui Ceauşescu (...).

În afară de implicarea dubioasă a unor elemente „de natură operativă” în mineriade – o ameninţare de ordin structural căreia Constantinescu i-a făcut faţă – s-au pus la cale nenumărate diversiuni având ca scop demolarea imaginii publice a preşedintelui. (...)