EMIL CONSTANTINESCU
Preşedinte Profesor, Rector Lider civic Geolog, Explorator

 


Adrian Marino
Viaţa unui om singur, Editura Polirom, 2010

(...) A treia Convenţie a Forumului Democratic Antitotalitar din România (FDAR) (12-15 aprilie 1991) s-a desfăşurat la Bucureşti. Pe acest fundal s-a format în iunie 1991 Convenţia Democratică, al cărui prim preşedinte a fost Emil Constantinescu.

Caracterizare pentru Ion Raţiu

Din puţinele mele contacte personale (iniţial mi-a propus chiar conducerea Cotidianului), am intuit un amestec straniu de naivitate şi „afacerism” anglo-saxon, de bună-credinţă şi ambiţie politică, în definitiv legitimă, de avariţie calculată şi dorinţă de publicitate.

(...) A fost devastat, incendiat, jefuit, escrocat la Cotidianul etc. Şi ca scenariul să fie complet: el îşi mai „vinde”, în cele din urmă, şi ziarul, unui gangster utecist de presă, Ion Cristoiu, convins că va face unul de mare tiraj şi de succes comercial sigur. Şi, în acelaşi timp, „să distrugă” şi pe rivalul său la „preşedinţie”, Emil Constantinescu. Rar calcul mai logic (apusean) şi mai greşit (românesc) decât această monkey business. Cred, unică, în analele presei române postdecembriste.

(...) Momentul cel mai dificl şi mai penibil a fost însă refuzul meu de a deveni ... ambasador. M-a sunat seara târziu, pe la sfârşitul lui august 1997, după orele 23.30, „Cotrocenii”. Am crezut, la început, că este vorba de o farsă. Dar nu. Era chiar preşedintele Emil Constantinescu în persoană. M-am declarat onorat (ceea ce nu minţeam). Am invocat însă motive de vârstă, sănătate şi necesitatea absolută de a termina unele lucrări. Mi-am cerut scuze publice şi într-un articol „Pentru Emil Constantinescu” (Cotidianul, VII, 4 septembrie 1997). Sigur că n-am convins pe preşedinte, care într-o declaraţie, tot din Cotidianul (VII, 22 decembrie 1997) face o aluzie foarte limpede: „Am făcut apel la intelectualii acestei ţări, dar ei au preferat satisfacţiile creaţiei unei scurte pauze, în care trebuiau să schimbe complet şi radical imaginea României în lume”. Regret profund că l-am dezamăgit şi atacurile la care este supus – deosebit de violente din partea unei Ileana Mălăncioiu (caz psihanalitic) sau Mircea Mihăieş – nu-mi inspiră decât uimire şi chiar dezgust. Nici acum nu-mi explic această virulentă ostilitate a unei bune părţi a intelectualităţii actuale. Dar, pe de altă parte, după decenii de gulag, interdicţie, cenzură, cred că aveam nu mai puţin dreptul la o „realizare”, să-i spunem, independentă şi fără obligaţii publice.

(...) (Mă refer-n.a.) Mai ales la respingătoarea campanie anti-NATO, în urma intervenţiei în Serbia. De fapt, confruntare esenţială între Vest şi Est, democraţie şi agresivitatea anacronicului regim comunist Miloşevici. Şi faptul că, în mare parte – trebuie subliniat mereu – presa românească actuală este anti-NATO, antiamericană, nu dovedeşte decât relexul său comunist, dresajul ideologic, ereditatea şi formaţia sa totalitară. Plus influenţele oculte, imperialiste, „slave”, ale Rusiei de totdeauna. Acesta este – şi nu poate fi altul – primul şi cel mai important obiectiv al spiritului critic românesc. Avem, într-adevăr, „datoria de anu ne mai lăsa îmbolnăviţi de frică” (Emil Constantinescu, în Cotidianul, 14 octombrie 1992). De frica de a gândi, vorbi şi scrie în mod liber. Şi deci şi de a critica şi de a nu ne declara de acord atunci când conştiinţa ne-o impune, într-o conjunctură şi problemă politică sau alta.

(...) Sunt integral de acord cu Emil Constantinescu, atunci când caracterizează lumea politică actuală „mizerabilă şi murdară” (România liberă, 6 martie 1999). Ea este, de fapt, expresia nivelului societăţii româneşti actuale. Nici mai mult, nici mai puţin.

(...) Cel puţin violentele pamflete ale lui Mircea Mihăieş, din România literară, sunt bine scrise. Dar îmi este imposibil să subscriu la orientarea lor pătimaş anti-Constantinescu, anti-PNŢCD (pe care nici eu nu-l cruţ în conştiinţa mea), antiopoziţie, antiorice. O furie demolatoare, frenetică, iraţională şi generală bântuie în spatele acestor spirite, de talent în felul lor. Dar iremediabil deviate de o ură indescriptibilă.

(...) Faţă de lumea politică românească, cea reală (nu din presă şi de la TV) am o tot mai vie reţinere. (...) Un punct luminos totuşi, la polul opus: Noul concept de securitate naţională, lansat recent de preşedintele Emil Constantinescu, lansat recent de preşedintele Emil Constantinescu. Un text ce va rămâne, probabil, literă moartă. Dar, cel puţin, se deplasează accentul de la ideea securităţii „colective”, „statale”, „naţionale” la cea a individului şi cetăţeanului. Ceea ce – dacă privim cu atenţie – reprezintă o adevărată revoluţie ideologică. Alegerile vor fi pierdute. Zona de influenţă rusă nu este pusă în discuţie de Americai (în „democratizarea” Rusiei nu cred o secundă). Emil Constantinescu va fi, probabil, doar o amintire. Dar el rămâne pentru mine singura figură luminoasă şi pozitivă în sordida lume politică în care mi-a fost dat să trăiesc în ultimii ani ai vieţii. L-am omagiat într-un mic articol. Regret sincer că n-am făcut-o de mai multe ori. Merita din plin.