EMIL CONSTANTINESCU
Preşedinte Profesor, Rector Lider civic Geolog, Explorator

 


Robert D. Kaplan
La răsărit, spre Tartaria.
Călătorii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Caucaz
Ed. Polirom, Iaşi, 2002

(...) Constantinescu a fost primul conducător român legitim din punct de vedere moral de la moartea regelui Ferdinand, în 1927. Lui Ferdinand i-a succedat nepotul său de şase ani, Mihai, însă puterea regală a aparţinut Consiliului de Regenţă. Apoi a venit domnia coruptă şi dezastruoasă a lui Carol al II-lea, care a dominat anii 30, înaintea regimului comunist şi a celui fascist. Ferdinand şi soţia sa englezoaică, Regina Maria, locuiseră în Palatul Cotroceni, unde mă primise acum Constantinescu. Abia trecut de cinzeci de ani, încărunţit, cu barbişon şi ochelari moderni – profesorul tipic, m-am gândit eu, dar trăsăturile cele mai izbitoare ale lui Constantinescu, când a intrat în cameră, erau zâmbetul molipsitor şi pasul legănat. Preşedintele României emana optimism. Se afla în mijlocul unei crize a cabinetului de miniştri, fiind în alertă de la ora 1:00 a nopţii precedente. Însă nu arăta obosit. Am stat de vorbă timp de două ore şi jumătate. „Datoria mea este să fiu un conducător democratic modern – nu un conducător care să privească poporul de undeva de sus, conform tradiţiei balcanice, ci un om care azi e demnitar şi mâine civil, un om care trebuie să cerşească voturile poporului.”

„Care a fost cel mai dificil lucru pe care a trebuit să-l învăţaţi?”, l-am întrebat.

„Că nu suntem toţi egali. Trecerea de la dictatură la democraţie este o trecere de la idealul colectivist la cel comunitar. Colectivismul anihilează individul, în timp ce comunitatea înseamnă asocierea unor indivizi. Şi, regăsindu-ne individualitatea, aflăm că unii sunt mai inteligenţi decât alţii, unii muncesc mai mult, unii sunt mai reformatori, alţii sunt mai norocoşi şi se pot afla într-un mediu propice pentru a se îmbogăţi. Concurenţa înseamnă alegerea obiectivă a celui mai bun. Acest lucru s-a făcut cu o duritate extraordinară în America şi în Marea Britanie. Important este să existe egalitate în oportunităţi, nu egalitate în rezultate. Afirmaţia că toţi sunt egali ar fi o insultă adusă poporului român, a cărui individualitate a fost zdrobită de comunism. Tocmai pentru că ea a fost un adevăr greu de acceptat în faza incipientă a industrializării. Comuniştii au ademenit intelectualii cu minciuna egalităţii, care de fapt s-a dovedit a fi o regulă impusă de cei mai josnici dintre noi.”

„Dar egalitatea dintre naţiuni? Este România egală cu Ungaria?”

„Occidentul ne denumea generic «ţări comuniste» dar, odată cu trecerea timpului, a devenit clar că fiecare ţară poartă povara propriei istorii. Noi o vom învinge pe-a noastră, dar Vestul trebuie să aibă răbdare. Nu am pornit de la acelaşi nivel de dezvoltare ca şi Ungaria. Problemele noastre sunt mai complicate. De exemplu, Ceauşescu a decimat societatea românească, obligând-o să plătească datoriile externe înainte de termen ca să putem fi «independenţi»”. Gândindu-ne la absurditatea tragicomică a politicii lui Ceauşescu, Constantinescu surâse. „În vremea asta, Ungaria şi Polonia făceau împrumuturi în Vest pentru a se dezvolta. Ei bine, când Zidul a căzut, Vestul a anulat datoriile! ... Adevăraţii democraţi au ajuns la putere aici abia în 1996, dar nici atunci nu am putut guverna, pentru că nu existau instituţii oneste. Doar dictaturile sunt stabile: nu au crize, ci doar crime. Tocmai pentru că situaţia noastră este foarte fragilă, avem nevoie de NATO...”

Aceasta a fost, în esenţă, mesajul preşedintelui. În 1998, atunci când analiştii discutau influenţa extinderii NATO în Europa Centrală asupra relaţiilor Vestului cu Rusia, o dezbatere şi mai importantă a NATO, căreia nu i s-a alăturat nimeni, privea problemele din Balcani.

Constantinescu mi-a spus: „Noi vedem NATO ca reprezentând un set de valori caracteristice Vestului: performanţe economice, democraţie, societate civilă, valori de care am fost separaţi în mod brutal atunci când americanii nu au reuşit să ne salveze de Armata Roşie la sfârşitul anilor 40. NATO este un vis naţional al românilor”.

Afirmaţiile lui Constantinescu gravitau în jurul următoarelor idei: statele, ca şi indivizii, nu sunt egale, iar democraţia este lentă şi dezordonată. Astfel, dacă America nu doreşte să împartă Europa după standarde istorice şi religioase, ar trebui să ofere o umbrelă de protecţie României, la fel cum a făcut cu Ungaria. Când l-am întrebat pe Brucan despre NATO, acesta mi-a spus că este mulţumit de cumpărarea unei rafinării din Ploieşti de către ruşi, fapt ce îi dădea României posibilitatea să rafineze petrol din Rusia şi să-l exporte din nou în Vest. „Cu cât este mai bună relaţia noastră cu Rusia, cu atât mai puternică va fi relaţia noastră cu Vestul. Altfel, Europa şi Statele Unite ne vor desconsidera.” Constantinescu avea o încredere fără rezerve în Vest; Brucan nu avea încredere în nimeni şi a preferat să schimbe o putere cu alta.

Strategia lui Brucan este legitimă din punct de vedere istoric: în Evul Mediu, domnitorii Valahiei şi cei ai Moldovei au schimbat şi ei puterile, iar România a fost singura naţiune care şi-a aliat armata, în mod activ, cu ambele părţi în timpul celui de-al doilea război mondial, luptând cu Hitler în prima jumătate a războiului şi cu Aliaţii în cea de-a doua jumătate. Ceauşescu, atât cât a putut, dată fiind stricteţea Pactului de la Varşovia, a schimbat Uniunea Sovietică cu Statele Unite, câştigând statutul de Naţiune cea mai Favorizată, oferit de Congresul SUA.

Dacă strategia de încredere acordată Statelor Unite a lui Constantinescu nu va avea ca rezultat intrarea în NATO a României, este clar că strategia lui Brucan ar putea s-o înlocuiască.

(...) Până în prezent, în România, Antonescu a fost repudiat în mod public doar de preşedintele Constantinescu. Ca urmare a faptului că România oscila între o societate civilă şi o nouă decădere în naţionalism acerb, Constantinescu împreună cu un grup de tineri generali vorbitori de limbă engleză, pe care îi numise de curând în funcţie, încercau să facă astfel încât Pentagonul să fie mulţumit de armata română, sperând că România va fi „îmbrăţişată” de către NATO înainte de a fi prea târziu. Statul român îşi transforma armata dintr-o forţă masivă, prost educată – mai potrivită pentru muncă manuală decât pentru luptă – într-un serviciu mai redus numeric, mai bine pregătit, organizat conform normelor occidentale flexibile de comandă.

(...) M-amîntâlnit cu Stoianov în decorul sinistru al fostului sediu al Partidului Comunist: marmură cenuşie şi covoare maro.(...) Diferenţa dintre el şi preşedintele Româniai, Constantinescu, era fundamentală. În timp ce Constantinescu, profesor universitar, a discutat problema cu elocvenţă şi mai pe ocolite, Stoianov a năvălit în cameră, m-a salutat fără nici un fel de formalităţi şi a intrat direct în subiect. (...)

(...) Jelev, ca şi preşedintele României, Emil Constantinescu, (...) a fost primul lider moral al ţării după mai multe decenii.